Războiul din Orientul Mijlociu nu mai este (doar) israeliano-arab
Din momentul în care o coaliție de șapte țări arabe a încercat să împiedice nașterea statului modern Israel în 1948, ne-am obișnuit să vorbim despre conflictul israeliano-arab, scrie Diário de Notícias (Spania), într-o analiză la zi a situației.
Există motive întemeiate pentru această tradiție, și anume că cele două mari națiuni musulmane non-arabe din regiune, Turcia și Iranul, au întreținut timp de decenii relații bune cu Israelul. Dar astăzi expresia, oricât de consacrată ar fi, este rară, întrucât Iranul (persan) s-a asumat de la Revoluția Islamică din 1979 drept marele dușman al statului evreu, distrugerea Israelului și susținerea cauzei palestiniene fiind un element-cheie al ideologiei ayatollahilor. Asta chiar dacă soarta palestinienilor (arabi) rămâne principalul focar al tensiunii regionale, chiar dacă libanezii din Hezbollah (arabi) reprezintă marea amenințare din apropierea granițelor Israelului și chiar dacă Houthii (arabi) din Yemen s-au alăturat coaliției informale care încearcă să distrugă statul evreu, potrivit stiripesurse.
Citește și: Forbes: Gazprom devine cea mai neprofitabilă corporație rusă, cu pierderi nete record
Realitatea este că după cele patru războaie israeliano-arabe, dintre care ultimul a fost în 1973, țările arabe au acceptat treptat existența unui stat evreu în regiune. Iar momentul emblematic al acestei schimbări de atitudine, schimbarea conflictului cu pacea, a fost reprezentat de Acordurile de la Camp David din 1978, când sub patronajul Statelor Unite, israelianul Menachem Begin și egipteanul Anwar al-Sadat și-au dat mâna și și-au determinat țările să se recunoască reciproc. Apoi a urmat normalizarea relațiilor dintre Israel și Iordania, în 1994. Și mai recent, au fost încheiate Acordurile Abraham, care au determinat Emiratele Arabe Unite, Bahrainul, Marocul și Sudanul să recunoască Israelul, Statele Unite servinddin nou drept mediator.
Această normalizare crescândă a relațiilor dintre lumea arabă și Israel a fost una dintre cauzele atacului Hamas din ziua de 7 octombrie a anului trecut. Prin uciderea a peste 1.200 de israelieni și răpirea a peste 200, Hamas nu numai că a salvat problema palestiniană din aproape uitare, dar, provocând represaliile Israelului asupra Gazei, a forțat liderii arabi să asculte indignarea străzii arabe. Cu peste 40.000 de morți în Gaza, cea mai slabă empatie față de Israel este tabu. Cel mult, Egiptul poate fi un intermediar între Israel și palestinieni, cu ajutorul Qatarului, care are o relație veche cu liderii Hamas. Arabia Saudită a suspendat orice participare la Acordurile Abraham și a precizat că regatul va stabili relații diplomatice cu Israelul numai după crearea unui stat palestinian cu Ierusalimul de Est drept capitală.
Între nevoia de a-și satisface opiniile publice și imperativul de a nu nemulțumi Statelor Unite, țările arabe își dozează sprijinul destinat palestinienilor și criticile la adresa Israelului, dar profită și pragmatic de un conflict care slăbește Iranul și așa-numita axă a rezistenței, care reunește Hezbollahul, Hamas, Houthi, regimul sirian și milițiile irakiene. Cu excepția Hamasului, care este sunnită, este vorba despre o coaliție informală șiită, care nu de mult contesta influența Arabiei Saudite, campioană a sunnismului, pe mai multe fronturi, din Yemen până în Siria și Irak, țări în care cele două curente principale ale islamului coexistă.
Citește și: Majoritatea moldovenilor susține aderarea țării la UE și doresc să participe la referendum (sondaj)
În 2023, cu medierea din China, saudiții și iranienii ar fi ajuns la o înțelegere pentru a evita să se antagonizeze în continuare pe baza unei rivalități între sunniți și șiiți care este, într-un fel, o rivalitate între perși și arabi. Dar nu este greu să ne gândim că în lumea arabă, și aici nu vorbesc doar despre saudiți, unii privesc cu interes ciocnirea dintre Israel și Iran ca pe o modalitate de a ieși indirect mai puternici, atâta timp cât conflictul nu scapă de sub control și îi afectează.
