Thatcher a văzut, și a avertizat, în ce măsură UE va deveni un ‘monstru’ birocratic

Fără un demos comun, integrarea tinde să se realizeze prin reglementare. Acesta este firul care leagă avertismentul lui Margaret Thatcher de la Bruges de percepția actuală a unei Uniuni care administrează mai mult decât mobilizează. În 1988 Thatcher a celebrat Europa în calitatea ei de pluralitate – „Franța ca Franța, Spania ca Spania, Marea Britanie ca Marea Britanie”, a spus ea – și a avertizat împotriva încercării de a se crea un „super-stat” peste istorii și instituții naționale disparate vechi de secole. Ce era în joc nu era euroscepticismul (cum era acuzată), ci sursa legitimității: fără un popor european comun, un guvern european puternic riscă să se nască din aparat, nu din vot, potrivit stiripesurse.

Citește și: Noua lege europeană privind libertatea presei: ce schimbări se produc în UE

Deceniul următor a cristalizat chestiunea instituțională. Când Jacques Delors a prezentat arhitectura în care Parlamentul ar fi organul democratic, Comisia executivul și Consiliul Senatul Statelor, Thatcher a răspuns cu faimosul „Nu. Nu. Nu” – într-un discurs în Camera Comunelor în 1990. Acolo a folosit pentru prima dată metafora Politburo pentru a se referi la Comisia Europeană, avertizând asupra pericolului unui centru de putere supranațional cu inițiativă politică proprie, dar fără legitimitate democratică directă sau diversitate instituțională. Spunând aceasta, ea nu arăta spre tiranie, ci spre pericolul unui organism care decide departe de un demos care poate trage la răspundere sau poate crea alternative în cadrul organismului care va lua decizii cu privire la viitorul tău. „Nu. Nu. Nu” nu a fost un refuz al cooperării; a fost refuzul unui directorat supranațional care, fără un popor european comun, risca să se nască din aparat, nu din vot.

Trei decenii mai târziu, traiectoria Uniunii pare, pentru mulți, să urmeze chiar acea linie. Reglementarea a devenit motorul integrării: de la GDPR la Green Deal, trecând prin DSA/DMA (Digital Services Act/Digital Markets Act) și acum prin controversata propunere „Chat Control” – despre care am scris în detaliu aici săptămâna trecută – pe care criticii o consideră o amenințare la adresa vieții private și a criptării tuturor mesajelor private.

Crizele precum criza euro sau pandemia au consolidat rolul organismelor tehnocrate – BCE, Eurogrup, Comisia Europeană – în detrimentul controlului direct al alegătorilor.

Și în timp ce deciziile executive și legislative îi revin Comisiei Europene, un organism al cărui deficit democratic e criticat de decenii, în Parlamentul European echivalentul unei mari coaliții centriste asigură stabilitatea (indiferent de șireteniile „de ochii lumii”), dar și continuitatea programatică, alimentând percepția „gândirii unice” pe care o trădează în definitiv toate măsurile aprobate acolo. Reacția adversă se manifestă prin ascensiunea forțelor eurosceptice și naționaliste care exploatează decalajul dintre deciziile Bruxelles-ului și realitățile naționale – pe lângă, desigur, oamenii sătui de decenii de incapacitate, incompetență sau pur și simplu încăpățânare în ideologiile născute moarte ale guvernelor lor.

Thatcher considera că aparatele administrează; oamenii se mobilizează. Europa, care la începutul mileniului era celebrată ca o „oază liberală”, un centru de inovație și dezvoltare, riscă acum să-și piardă acest statut – dacă nu și l-a pierdut deja – dacă nu va regăsi pluralismul și nu le va reda cetățenilor capacitatea de a alege și de a-i trage la răspundere pe cei care decid. Nota de plată pentru inerția directoratului va veni – și nu va fi mică.

Prin urmare, întrebarea nu este alegerea între o Europă tehnocrată și statele izolate. E vorba dacă Uniunea poate reorienta legitimitatea, redându-le un rol electiv mai substanțial alegătorilor europeni și o responsabilitate mai vizibilă celor care decid – și, în același timp, redeschizând marjele pentru diversitate în cadrul unor reguli comune. Aceasta implică regândirea puterii de inițiativă politică a Comisiei, consolidarea responsabilității Parlamentului European, fără a limita rolul Consiliului și calibrarea integrării prin reglementare pentru a acorda prioritate obiectivelor și rezultatelor, nu micro-scenariilor care tratează realități diferite ca fiind egale.

Citește și: UE a aprobat al 18-lea pachet de sancțiuni împotriva Rusiei: „Unul dintre cele mai dure de până acum”

Meritul avertismentului lui Thatcher nu a constat în negarea utilității integrării, ci în enunțarea unei legi a mișcării: dacă uniunea nu se naște dintr-un demos comun, se va naște dintr-un aparat. Aparatele administrează; arareori entuziasmează. Atunci când administrația încearcă să înlocuiască politica, politica se întoarce pe ușa pe care o cunoaște – cea națională. Aceasta este nota de plată pe care Europa încearcă să o achite. Alegerea pe care o are în fața ei nu e între mai multă Europă și mai puțină Europă, ci între o Europă care convinge din nou prin libertate și pluralism sau o Europă care continuă să guverneze prin inerția directoratului.

Dacă va continua să guverneze prin inerția directoratului, această Europă – marcată de un centralism excesiv și o lipsă de legitimitate – riscă o soartă nu foarte diferită de cea a fostei Uniuni Sovietice: prăbușirea din cauza lipsei de adeziune democratică.