The Financial Times: Amurgul liberalismului occidental

Legile mecanicii fluidelor nu mai funcționează. Rata aprobării lui Donald Trump a coborât la cel mai scăzut nivel atins în al doilea mandat, însă aprobarea Partidului Democrat s-a prăbușit chiar și mai mult. Și probabil că-l doare. Numai o treime din americani îi mai aprobă azi pe democrați. Cam același lucru poate fi afirmat și despre partidele de centru și centru-stânga din întregul Occident. Unica excepție o constituie Canada. Iar asta fiindcă Partidul Liberal [în fapt, de stânga – n.trad.] condus de Mark Carney a ajuns cel mai aprig apărător al suveranității canadiene (opoziția e prea prietenoasă cu Trump), potrivit stiripesurse.

Citește și: Maia Sandu: „Datorăm pacea noastră Ucrainei. Vrem să aderăm împreună la Uniunea Europeană”

Însă Canada e excepția care probează regula. Liberalismul [aici, în sensul lui contemporan american care desemnează vederi de la centru-stânga la extrema stângă, fără legătură cu liberalismul clasic care pledează pentru libertatea individuală – n.trad.] occidental e tot în declin.

Acolo unde partidele democratice de stânga se află la putere mecanica normală a fluidelor încă funcționează. La un an de la preluarea puterii, laburiștii britanici ai lui Sir Keir Starmer sunt norocoși să atingă 25% în sondaje. Populiștii de la Partidul Reform condus de Nigel Farage, abia înființat acum șapte ani, depășesc în schimb 30%. La nici trei luni de la preluarea puterii cele două mari partide ale Germaniei sunt umăr la umăr în sondaje cu Alternativă pentru Germania de extrema dreaptă. Iar aceasta în ciuda (sau, din contră, datorită) faptului că serviciile secrete germane au etichetat recent partidul ca fiind de extrema dreaptă [etichetare în prezent retrasă, în așteptarea unei decizii judecătorești – n.trad.].

Și Reuniunea Națională de extrema dreaptă din Franța a lui Marine Le Pen e la mare distanță în fața celorlalte partide în sondaje, în ciuda faptului că Le Pen a fost descalificată de la următorul scrutin prezidențial.

Dintre toate marile țări europene cea mai ridicată rată a aprobării o are Giorgia Meloni a Italiei, de la dreapta radicală [dar etichetată constant de presă „de extrema dreaptă” și „neo-fascistă” până la preluarea puterii – n.trad.]. Chiar și Trump, care se scufundă acum într-o groapă pe care singur și-a săpat-o, a obținut recent o aprobare de 37% într-un sondaj Gallup, cu mult peste a Partidului Democrat. Când stânga e la putere, populiștii urcă în sondaje. Când dreapta e la putere, stânga rareori câștigă noi simpatizanți. Pentru și mai multe probe priviți-i pe Benjamin Netanyahu în Israel și Narendra Modi în India.

Boala de care suferă stânga occidentală e cu atât mai dificil de vindecat cu cât cauzele ei sunt multiple. Complexitatea încurajează luptele interne. La multă vreme după ce Taylor Swift va fi ajuns la vârsta pensiei democrații americani încă se vor mai certa dacă Joe Biden era prea bătrân pentru a mai candida sau prea egoist pentru a abandona cursa mai din timp. Și ar mai putea dezbate și dacă stânga nu e cumva prea woke sau poate nu e suficient de woke. E capabilă stânga, odată ajuns la putere, să amelioreze economia spre binele clasei muncitoare? Contribuie imigrația la „îmbogățirea” societății sau doar împovărează chiar și mai mult clasa muncitoare? Ar trebui să existe sau nu un impozit pe avere? Comite sau nu Israelul crime de război? Pe asemenea întrebări se poate conta oricând că vor dezbina.

Dar dincolo de dezbinarea internă stânga contemporană are două mari defecte de caracter de rău augur pentru revirimentul ei. Primul constă în absența convingerilor. Toate bune și frumoase când e vorba de evidențiat pericolele presupuse de Trump, Farage, Le Pen și alții. Chiar ar fi neglijent să nu o faci. Dar o pledoarie strict negativă nu poate fi suficientă. „Poate că nu-s eu atât de arătos, dar l-ați văzut pe ăsta de lângă mine cât de urât e?” – nu e argumentul cu care cineva să fi câștigat vreodată un concurs de frumusețe. „Mai puternici împreună”, „Dacă luptăm, câștigăm” și alte varietăți de lozinci pe aceeași temă nu pot disimula nesiguranța de substrat. După cum spunea cândva Bill Clinton, ceva robust și greșit va surclasa întotdeauna ceva slab și corect. Ședințele de dezbatere punctuală nu pot soluționa această problemă.

Al doilea defect al stângii occidentale e intoleranța.

Stânga americană a scos la iveală tot ce are mai rău în cursul pandemiei. Faptul că conservatorii anti-vaccin sunt chiar și mai țicniți nu o scuză cu nimic. Într-o zi doctorul Anthony Fauci îi spunea Americii că măștile nu sunt esențiale. A doua zi Rochelle Walensky, șefa Centrelor pentru Controlul Bolilor, insista că până și țâncii de doi ani trebuie să poarte mască toată ziua. Oricine tatona teoria cum că virusul scăpase din laboratorul din Wuhan era denunțat drept sinofob, dacă nu chiar mai rău. În decembrie 2020, când vaccinurile erau deja disponibile, Sindicatul Profesorilor din Chicago proclama pe Twitter: „Insistența de a se redeschide școlile își are originea în sexism, rasism și misoginie”.

Toți erau de acord pe atunci că Suedia – altfel țară social-democrată – era nebună la cap să mizeze pe imunitatea de turmă. Când s-a tras linie la final și Suedia a ieșit cu una dintre cele mai mici rate ale mortalității din Europa, nimeni nu s-a mai înghesuit s-o evidențieze. Iar pandemia nu e istorie antică. Orice sondaj care-și propune să investigheze de ce foarte mulți tineri votează cu dreapta, dar face abstracție de experiența lor din pandemie, e o pierdere de timp. Drumul recuperării începe cu o privire în oglindă. Doi cercetători de la Princeton au publicat o carte foarte apreciată, „In Covid’s Wake: How Our Politics Failed Us” [„După pandemie: Cum ne-a trădat politica”], care ar trebui să fie lectură obligatorie pentru întregul spectru politic. Faptul că nu a fost recenzată de majoritatea marilor publicații e foarte îngrijorător.

Iar ce e valabil în privința pandemiei e valabil și în cea a liberei exprimări.

„Luați-vă după știință”, afirma stânga, confundând însă știința cu religia. Știința e un demers bazat pe încercare și eroare, care nu poate funcționa decât cu condiția toleranței la critică. Același lucru li se aplică și dezbaterii politice din campus, conținutului din ziare, grupurilor de reflecție și societății în ansamblul ei. Multor alegători tineri, în special bărbați, establishment-ul actual de stânga li se pare mai degrabă conservator. Elitele educate confecționează ortodoxia, arătându-ne ce trebuie să spunem și să facem. Asemănarea cu perioada victoriană târzie [final de secol 19 în Regatul Unit – n.trad.] e mai mult decât întâmplătoare. Victorienii reglementau manierele și eticheta. Erau totodată înspăimântați de mojicul din stradă.

Citește și: UE a aprobat al 18-lea pachet de sancțiuni împotriva Rusiei: „Unul dintre cele mai dure de până acum”

Religiile aflate în stadiul expansiunii urmăresc prozelitismul. Religiile în declin se apucă să vâneze eretici. Ținând cont deopotrivă de formă și fond, stânga occidentală e primejdios de aproape de a doua situație.

Vestea bună e aceea că s-a mai întâmplat deja ca liberalismul [aici, în sensul clasic – n.trad.] să-și piardă încrederea de sine, dar să-și revină apoi. Vestea proastă e că a fost nevoie de un al doilea război mondial, cu tot cu un genocid, pentru a-și redescoperi necesitatea. A sta și a spera că umanității îi va veni mintea la cap nu e o strategie. Pledoaria pozitivă în favoarea democrației liberale în lumea actuală încă mai așteaptă să se facă auzită.