Lipsa apetitului cetățenilor europeni de a-și apăra țara cu arma în mână este contextul în care cea mai nouă variantă a Strategiei de Securitate Națională (NSS) a administrației Trump, a aterizat în Europa, scrie „The New York Times” (SUA).
Dacă Germania ar fi invadată astăzi, numai 38% din cetățenii ei ar fi dispuși să lupte pentru țara lor, conform unui sondaj recent. 59% din germani nu ar lupta. Un alt sondaj, din Italia, a constatat că numai 16% din cetățenii apți de luptă ar fi dispuși să-și apere țara cu arma în mână. Șeful statului major al armatei franceze, generalul Fabien Mandon, declara luna trecută la o conferință a primarilor că țara sa ar fi „în pericol” dacă ar „ezita, întrucât nu suntem pregătiți să acceptăm să ne pierdem copiii”. O afirmare a evidenței care a declanșat un scandal politic, potrivit stiripesurse.
Citește și: Stăuceni primește finanțare de la UE
Acesta e contextul în care cea mai nouă variantă a Strategiei de Securitate Națională (NSS) a administrației Trump, publicată săptămâna trecută, a aterizat în Europa cu un bufnet surd.
Și nu e greu de înțeles de ce. Principalele priorități de politică externă ale Americii – afirmă documentul – se axează acum pe emisfera vestică și Asia. UE e acuzată în text de reprimarea libertății politice, subminarea suveranității naționale, obstrucționarea dinamismului economic, promovarea unor politici de imigrație susceptibile a duce la propria ei „eliminare în calitate de civilizație” și împiedicarea soluționării prin negocieri a războiului din Ucraina.
„E departe de a fi limpede dacă anumite țări europene vor mai avea economii și armate suficient de puternice pentru a mai putea rămâne aliați de încredere”, avertizează documentul.
Acestea sunt ideile de bază ale extremei drepte europene. Rusia nu e nicăieri tratată în document ca un inamic al SUA, tot așa cum Ucraina nu e privită vreodată ca un aliat. Inamicii autentici, din perspectiva NSS, sunt în schimb imigranții și birocrații, porniți să distrugă orice va mai fi rămas din Europa autentică.
E tentant să ignori această NSS ca pe un construct neliniștitor, dar și neserios: nu are nici un fel de obligativitate juridică, iar textul în sine sună ca și cum ar fi fost scris de personajul Otto din filmul „Un peștișor pe nume Wanda” – bătăușul american arțăgos și inept interpretat impecabil de Kevin Kline. Dar ca și în cazul multor altor argumente populiste venite de la dreapta ori stânga, problema cu NSS nu constă atât de mult în neadevărurile sale cât în jumătățile de adevăr pe care le afirmă. NSS identifică o mulțime de probleme fundamentale, însă propune cele mai proaste remedii.
Printre problemele fundamentale: Europa reprezintă o fracție mereu mai mică a economiei globale, mai ales în privința industriilor viitorului – unde sunt echivalentele europene ale companiilor Nvidia, Microsoft, Meta, SpaceX, Amazon ori Apple? Imigrația, în sine, n-ar fi neapărat o problemă; mai degrabă poate fi o soluție pentru maladia lumii bogate: colapsul natalității. Însă imigrația fără asimilare constituie un flagel, mai cu seamă atunci când imigranții au valori indiferente sau ostile în raport cu valorile țării-gazdă. Armatele mici pot fi făcute mari prin modificarea priorităților bugetare. Însă elementul crucial al succesului militar nu-l reprezintă banii; îl reprezintă voința de a lupta. Cu excepția statelor din prima linie precum Finlanda și Estonia, Europa nu pare să posede așa ceva.
Earl Butz, secretarul agriculturii sub Richard Nixon și Gerald Ford, spunea cândva despre o poziționare papală referitoare la contracepție (deși în stilul lui vulgar obișnuit): dacă nu participi la joc, nu-i faci regulile. Aceasta e poziția în care riscă Europa să se trezească, într-o lume a politicii de forță non-sentimentale.
Toate acestea ar trebui să servească drept semnal răsunător de trezire la realitate, mai ales pentru acele segmente ale claselor politice europene care încă mai cred că treaba lor e să transforme fantezia în realitate. Nu, nu aceasta e treaba lor. Treaba lor e să țină coșmarurile la distanță.
Politica europeană a fost ghidată secolul acesta în principal de clișee de natură a ucide creșterea economică („dezvoltare sustenabilă”); de gesturi de politică externă absurde (recunoașterea unui inexistent stat palestinian); de politici ecologiste auto-distructive (decizia Germaniei de a-și închide centralele atomoelectrice); și de atitudinea ipocrită față de imigrația în masă (Angela Merkel: „O putem gestiona”), acesta fiind și motivul principal pentru care partide fascistoide precum Alternativă pentru Germania sunt pe val.
Cu ce ar trebui înlocuite? E o perspectivă ingrată a ceea ce trebuie să facă Europa pentru a se proteja într-o lume în care nu mai are protectori. Reînarmare la o scară masivă. Sistarea proiectelor de energie verde, care produc dependență și exacerbează prețurile. Adoptarea unei politici de imigrație după modelul danez: criterii mai exigente de admitere și deportare și condiții mai stricte pe care imigranții trebuie să le respecte pentru a se integra. Revenirea la țelul originar și nobil al UE: deschiderea piețelor și stimularea competiției, iar nu transformarea blocului într-o fabrică de reguli.
Mai presus de orice, e necesară o revoluție civică prin care europenii mai tineri să fie convinși că merită să-și apere moștenirea, cultura și modul de viață – o civilizație fundamental creștină dezvoltată și ameliorată, iar nu ștearsă de Iluminism. Nu e civilizația mea, și simplul fapt de a scrie fraza anterioară mi-a creat senzația că încalc o limită.
Și totuși, aceste lucruri ar trebui să fie evidente de la sine. Dacă nu asta înseamnă Europa, atunci ce înseamnă? Dacă nu asta, atunci de ce s-ar ridica cineva la arme de dragul ei? Dacă nu asta, atunci ce-ar putea s-o împiedice să devină pur și simplu apendicele civilizației altcuiva, indiferent că vorbim de America, Rusia sau islam?
Henry Kissinger spunea cândva despre Donald Trump că „ar putea fi unul dintre acele personaje ale istoriei care apar din când în când pentru a marca finalul unei epoci și a o forța să renunțe la vechile ei himere”. Există motive întemeiate pentru a regreta acest moment, nu în ultimul rând în Europa. Nu există însă nici un motiv serios de a pretinde că nu se întâmplă – ori de a nu te adapta.
