Dacă în Marea Britanie libera exprimare pare să se fi născut în anii ’60, ea moare în acest deceniu.
În romanul satiric „Soumission” de Michel Houellebecq elita franceză preferă se se supună unui regim islamist mai degrabă decât să accepte un guvern al Frontului Național. Însă la nouă ani după publicarea lui supunerea pare a fi mai iminentă de această parte a Canalului Mânecii, potrivit stiripesurse.
Citește și: Crește nemulțumirea rușilor. Putin nu a mai fost așa de puțin popular de la mobilizarea parțială din 2022
Prietenii mei americani sunt surprinși când află că în Regatul Unit nu există vreun echivalent al Întâiului Amendament [garantarea constituțională a liberei exprimări – n.trad.]. Ei au uitat că libertatea presei e unul dintre motivele pentru care strămoșii lor s-au răzvrătit și au înființat SUA. În Regat libera exprimare e ceva mult mai recent. Născută în anii ’60, ea pare că va muri în acest deceniu.
După revoltele recente cetățeni britanici au fost condamnați la închisoare cu executare pentru postarea de cuvinte și imagini pe rețele sociale. În unele cazuri, incitarea ilegală la violență a fost evidentă. Julie Sweeney, 53 de ani, a primit 15 luni de închisoare pentru un comentariu de pe Facebook: „Aruncați moscheea în aer cu adulții în ea”. Totuși, pe de altă parte, Lee Dunn, 51 de ani, a primit opt luni de închisoare fiindcă a postat trei imagini cu bărbați cu aspect asiatic [în Regatul Unit, eufemism pentru pakistanez – n.trad.] cu legende precum: „În curând într-o localitate din apropierea ta”.
În timp ce se pronunțau aceste sentințe guvernul și-a anunțat intenția de a abroga Legea Învățământului Superior (Liberei Exprimări). Secretara [ministra – n.trad.] educației Bridget Phillipson a declarat că legea – care obligă universitățile și organizațiile studențești să protejeze libera exprimare și libertatea academică – ar fi o povară prea mare pentru universități și le-ar face vulnerabile la procese costisitoare. Însă umblă vorba că motivul real al abrogării este menajarea Chinei, care se remarcă prin numărul mare de studenți trimiși în Regat, dar deloc prin atașamentul pentru libera exprimare.
Când am venit eu în Occident [autoarea e o fostă refugiată din Somalia – n.trad.], în 1992, libera exprimare părea o chestiune bătută în cuie. De la defăimare la fraudă, de la sperjur la calomnie, de la insultă la incitare, limitele ei juridice erau în mare măsură consacrate. Unele țări europene și-au păstrat legile anti-blasfemie, însă acestea erau literă moartă. Am înțeles foarte bine de ce Mein Kampf era interzisă în Germania, dar nu și în SUA. Fiecare țară a avut o altă călătorie istorică spre finalul liberal al istoriei.
Începând din anii ’60 Regatul Unit s-a îndepărtat de regimul paternalist al cenzurii și tendinței de a cenzura. Britanicii erau mândri de libera lor exprimare proaspăt descoperită, inclusiv de toleranța pentru lezmajestate și blasfemie. Gândiți-vă numai la neputința BBC-ului de a interzice „God Save the Queen” de Sex Pistols sau la ce succes a avut „Life of Brian” de Monty Python.
Însă un triplu regres devastator a intervenit spre finalul secolului 20, punând capăt acestei evoluții: sosirea islamului fundamentalist în Occident, ascensiunea teoriilor critice ale justiției sociale promovate de extrema stângă, respectiv impunerea treptată a internetului drept spațiu al dezbaterii publice.
Ciocnirea dintre fundamentalismul islamic și valorile britanice moderne a devenit evidentă în 1989, când ayatollahul Ruhollah Khomeini, Conducătorul Suprem al Iranului, a publicat o fatwa [decret religios islamic; cel în discuție îndemna la asasinat – n.trad.] împotriva lui Salman Rushdie pentru cartea lui „Versetele Satanice”. La acea vreme Margaret Thatcher i-a asigurat lui Rushdie protecție din banii contribuabililor. Mesajul era unul limpede: Regatul Unit nu se va supune voinței unor entități străine care în demersul lor de a cenzura amenință cu omorul. Dar n-a fost suficient. Amenințarea la adresa lui Rushdie a persistat – pentru ca acum doi ani să fie la un pas de a fi asasinat.
Cei care s-au declarat îngrijorați de diferențele dintre cultura britanică și fundamentalismul islamic au fost denunțați drept xenofobi. Până și poliția se temea să acționeze în cazul bărbaților musulmani care conduceau bandele de exploatare sexuală a minorelor din Regat, de teamă să nu fie acuzată de rasism.
A doua tendință a constituit-o ascensiunea ideilor de extrema stângă în interiorul Partidului Laburist. Chiar dacă Jeremy Corbyn a fost în mod evident considerat un radical de stânga de electoratul britanic, Keir Starmer a reușit să i se prezinte drept o alternativă inofensivă ineptului guvern conservator.
Acum guvernul Starmer intenționează să consfințească prin lege o definiție a islamofobiei, folosind definirea acesteia drept „un tip de rasism care vizează exprimările calității de musulman sau a calității percepute de musulman”, conform All-Party Parliamentary Group (APPG) [grup informal de parlamentari din toate partidele – n.trad.] privindu-i pe musulmanii britanici. Cât timp au fost în opoziție laburiștii au susținut consecvent adoptarea ei. Secretarul sănătății Wes Streeting era președintele APPG-ului menționat. S-a scris că Staremer vrea să adopte definiția fără obligativitate juridică, similar cu modul în care a procedat Theresa May cu antisemitismul în 2016. Însă eu sunt de acord cu aceia care, precum Bob Blackman, președintele grupului conservator din Cameră, avertizează că acesta e un pas în direcția unei legi a blasfemiei. Iar Blackman chiar ar trebui să fie în cunoștință de cauză. Fiindcă a fost acuzat în parlament de islamofobie pentru că a preluat o postare critică al adresa bandelor de exploatare sexuală a minorilor din Regat.
A treia forță relevantă o reprezintă internetul, care le-a oferit islamiștilor și stângiștilor radicali ocazia de a-i influența pe tinerii ușor de impresionat. Aceste categorii au fost favorizate în special începând din 2020, atunci când cele mai populare rețele sociale au clarificat că adoptă teoria critică a rasei și alte elemente ale ideologiei woke, sub pretextul „moderării conținutului”.
Firește că o oarecare reglementare a internetului e necesară, pentru a-l împiedica să devină un bazar al pornografiei infantile, drogurilor și armelor. Însă conservatorii subestimează probabilitatea ca această reglementare să se preschimbe într-un regim de spionaj și cenzură. Legea Siguranței Online a fost adoptată în octombrie de conservatori. După cum argumenta Fraser Nelson [redactorul șef al The Spectator – n.trad.], legea ar putea servi drept o „cartă a cenzurii”, întrucât conține expresia „legal dar dăunător” pentru a caracteriza anumite conținuturi.
Acum stânga vrea și mai mult. Primarul Londrei, Sadiq Khan, a declarat după revolte că sunt necesare amendamente. El a afirmat că legea nu mai e „potrivită scopului”. Peter Kyle, Secretarul Științei și Tehnologiei, a intervenit și el, declarând că guvernul se angajează să „dezvolte pe baza Legii Siguranței Online” – orice va fi vrând să însemne acest lucru.
Perdanții în toată această chestiune nu sunt netoții care zac în temniță din cauza postărilor lor grosolane de pe internet. Perdanții sunt milioanele de cetățeni care cred că rațiunea existenței guvernului e de a-i proteja pe ei de inamicii și criminalii străini, iar nu de a interzice idei, cuvinte și imagini care ar putea ofensa. Și câștigătorii? Acea alianță necurată dintre islamiști și stângiști, care vor să se folosească de stat pentru a-și impune dogmele tuturor celorlalți oameni.
Articol scris în revista The Spectator de Ayaan Hirsi Ali, cercetătoare la Hoover Institution și fostă deputată în parlamentul olandez între 2003-2006.