Nu putem identifica cine a popularizat exact termenul „trezit”. Dar în ultimii câțiva ani am avut motive să-l eliminăm în acest spațiu, în general atunci când descriem o bucată absurdă de respectare academică sau corporativă sau guvernamentală față de corectitudinea politică. În martie 2019, am dedicat o mare parte din aceste „Note” marelui satirist englez Andrew Doyle, creatorul personajului Titania McGrath, „poetul intersecționalist radical” care este plin de showstoppers-uri trezite. Element: „Dacă nu gândiți exact la fel ca mine, atunci aveți în mod clar multe de învățat despre diversitate.” Ar putea Ibram X. Kendi, autorul celei mai bine vândute diatribe anti-alb ‘Cum să fii antiracist’, să îmbunătățească evanghelia trezirii?
Ei bine, poate că da. McGrath / Doyle îl poate cântări delicios pe Jussie Smollett, actorul care a organizat un atac rasist asupra sa pentru a provoca simpatie și a-și stimula cariera înflăcărată. „Este absolut esențial să-l credem pe Jussie Smollett. Dacă nu, alte persoane care nu au fost atacate s-ar putea să nu aibă curajul să se prezinte ”. Ha, ha, ha. Dar Kendi pune ghearele în labe cu observații de genul acesta: „Singurul remediu pentru discriminarea rasistă este discriminarea antiracistă. Singurul remediu pentru discriminarea din trecut este discriminarea prezentă. Singurul remediu pentru discriminarea actuală este discriminarea viitoare. ” Discriminarea rasială acum, discriminarea rasială mâine, discriminarea rasială pentru totdeauna. Kendi spune cu voce tare partea liniștită.
Cu doi ani în urmă, am spus că o privire rapidă în jurul peisajului cultural a indicat că ne aflăm „în mijlocul unui fel de renaștere religioasă negativă”. La acea vreme, l-am numit „Prima mare trezire a Americii” și am descris fenomenul ca „o trezire falsă provocată de nemulțumiri politice”.
Termeni precum „America’s First Great Awokening” sunt oarecum plictisitori, bineînțeles, jocurile pe jumătate de obraz pe evoluții istorice reale. Dar realitatea, deși absurdă, este orice altceva decât comic. Am oferit un inventar sumar și incomplet al absurdităților luna trecută în contextul oferirii unui epitaf pentru practica satirei. Cu cât o cultură este mai „trezită”, cu atât este mai puțin capabilă să practice sau să aprecieze satira.
“Și ce dacă?” s-ar putea spune. „Așadar, satira trece printr-un petic dur în acest moment. Este un lucru atât de mare? ” Pentru a aprecia de ce este important, este nevoie să ții cont de două lucruri. Primul este că viciositatea barbară conviețuiește adesea perfect cu un absurd care, văzut de la distanță, poate părea prea absurd pentru a fi luat în serios. În anii 1930, ne imaginăm, ar fi putut fi dificil să iei în serios pe noii lideri ai Italiei sau Germaniei. Erau prea prea mari. Bărbații serioși care înțelegeau complexitățile afacerilor mondiale îi vor pune în curând pe copii la locul lor.
Știm cum a funcționat asta. Al doilea lucru care trebuie avut în vedere are legătură cu realitatea, cu adevărul despre cum stau lucrurile. Titlurile din aceste zile sunt pline de avertismente despre „rasismul sistemic” și „teoria raselor critice” sponsorizate de guvern în școli. Cu câteva luni în urmă, președintele Statelor Unite a emis un ordin executiv privind „Promovarea echității rasiale”. Acesta a cerut o „agendă ambițioasă de echitate a întregului guvern”, care să răspundă grupurilor „deservite istoric”.
Notați termenul de „echitate”. Conform dicționarului, definiția relevantă a „echității” este „calitatea de a fi imparțial”. Dar chiar și o scurtă privire asupra a ceea ce administrația are în minte arată că urmărirea „echității” implică impunerea unui tratament inechitabil. Ibram X. Kendi ar aproba această teorie.
Cititorii nu ar trebui să fie surprinși de această manevră semantică. Este un element de bază în arura întreprinderii totalitare, un fel de intervenție politică de „câștig de funcție” aplicată virusului corectitudinii politice. George Orwell a dat o expresie clasică gambitului din Animal Farm. Tovarășii erau obișnuiți să vadă sloganul „Toate animalele sunt egale” inscripționat cu litere mari și albe pe marginea hambarului. Dar, într-o zi, au observat adăugarea unui codicil: „Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât altele”.
Dacă obiectați „Dar asta nu înseamnă„ egal ”!” atunci aveţi multe de învățat despre logica reparării de stânga. Un element al inversării, al lucrurilor care se transformă în contrariile lor, este întotdeauna în centrul programului.
Așa se întâmplă și cu acțiunea afirmativă, precursorul evident al șuieratului „echității” administrației. „Acțiunea afirmativă” a fost anunțată pentru prima dată ca o inițiativă de promovare a egalității, dar a încheiat aplicarea discriminării tocmai pe motiv că a fost menită să o depășească. Întreaga istorie a acțiunii afirmative este instinctivă cu acea ironie. Efortul inițial de rectificare a nemulțumirilor legitime – nemulțumiri încorporate, de exemplu, în practicile discriminatorii ale lui Jim Crow – s-a mutat în curând în noi forme de discriminare. În 1941, Franklin Delano Roosevelt a înființat Comitetul pentru practici echitabile pentru ocuparea forței de muncă, deoarece negrilor li s-a interzis deschis locurile de muncă din fabricile de război. Dar ceea ce a început ca un ordin executiv prezidențial în 1961, care îi îndrepta pe contractorii guvernamentali să întreprindă „acțiuni afirmative” pentru a se asigura că oamenii vor fi angajați „fără a ține cont” de rasă, crez, culoare etc. angajarea și avansarea oamenilor în principal pe baza acestor calități. Războiul este pace, libertatea este sclavie, „fără respect” începe să însemne „fără respect pentru nimic altceva”.
Credem că cel mai bun mod de a înțelege dictatul despre avansarea „echității” este să-l vedem ca pe o prelungire a așteptărilor lui Barack Obama, anunțată în ajunul alegerilor din 2008, că se află „la cinci zile distanță de transformarea fundamentală a Statelor Unite ale Americii.” În cartea sa din 2004 ‘Who Are We?’, Samuel Huntington a enumerat principiile esențiale ale Crezului American: libertate, egalitate, individualism, guvern reprezentativ și proprietate privată. Motivul pentru „echitate”, înțeles acum ca „parțial pentru grupurile de victime desemnate din această săptămână”, este profund în contradicție cu idealul tradițional.
Unii oameni bine intenționați au salutat noua noastră dispensa politică ca întoarcerea „normalității” în politica americană. Credem că este un alt pas pe drumul spre distrugerea (sau „transformarea fundamentală”) a Americii. Ar fi plăcut să credem că, după ce am lăsat în urmă cel mai sângeros secol al istoriei, am lăsat în urmă și pasiunile care au declanșat măcelul său fără precedent. Dar de nenumărate ori istoria ne-a învățat că foamea de a impune egalitatea de sus este printre cele mai brutale pasiuni ale omenirii.
Pe fondul editării acestui material, tocmai ce a fost publicată o scrisoare deschisă semnată de peste o sută douăzeci de amirali și generali americani pensionari. Apelează la cetățeni să respingă așa-numitele inițiative rasiste „antirasiste”, cum ar fi „Teoria raselor critice”. „Națiunea noastră este în pericol profund”, avertizează scrisoarea. „Suntem într-o luptă pentru supraviețuirea noastră ca republică constituțională ca nici o altă dată de la înființarea noastră în 1776. Conflictul este între susținătorii socialismului și marxismului față de susținătorii libertății și libertății constituționale.”
Credem că acest lucru este adevărat. Poate părea destul de îndepărtat de circoteca „trezirii”. De fapt, este doar o piesă. Răspunsul, la fel ca marxismul din care îşi trage seva, este un cult al excluderii. O fărâmă de umanitate este obiectul său de închinare. Și la fel ca marxismul însuși, așa cum a remarcat Leszek Kolakowski la sfârșitul lui magistralului ‘Main Currents of Marxism’ (1976), „s-a revelat ca aspect absurd al robiei umane”.
Material publicat de The New Criterion şi preluat de Black News.
