În octombrie 2010, fotoreporterii acreditaţi la summitul Ligii Arabe-Uniunii Africane au surprins un instantaneu care, şapte ani mai târziu, arată cât de mult, dar şi cât de puţin a schimbat Primăvara Arabă ţările din zonă. Aflaţi în primul rând, surâzători şi relaxaţi, liderii de atunci ai Libiei, Moammar Ghadafi, Tunisiei, Zine el-Abidine Ben Ali, Egiptului, Hosni Mubarak, şi Yemenului, Ali Abdallah Saleh, glumeau într-o atmosferă de camaraderie evidentă. Şapte ani mai târziu, niciunul dintre cei menţionaţi nu mai are puterea absolută pe care o deţineau cândva.
Saleh a fost ucis la 4 decembrie 2017 de rebelii şiiţi houthi, Ghadafi a fost ucis tot de rebeli în noiembrie 2011, în urma unei revoluţii care a transformat Libia într-un stat eşuat şi care continuă să fie victimă a haosului şi războiului civil. Mubarak a fost înlăturat de la putere cam în aceeaşi perioadă, răsturnat de o revoltă populară la care au participat în egală măsură sectoare ale armatei – care se opunea ca Mubarak să fie succedat la putere de fiul său Gamal – şi Fraţii Musulmani, revoltă care a fost aplaudată şi care a beneficiat de sprijinul tacit al comunităţii internaţionale, relatează agerpres.
Citeşte şi: Un fost ministru francez este judecat pentru VIOL în GRUP
După încarcerarea şi judecarea lui Mubarak, locul său a fost ocupat de Abdel Fattah al-Sissi, un general care a recurs la aceleaşi mijloace pseudodemocratice ca şi predecesorii săi pentru a obţine puterea şi pentru a impune o dictatură chiar mai crudă, notează EFE. La fel ca şi Mubarak, tiranul căzut, Al-Sissi se bucură de acceptarea internaţională, cu toate că a abandonat calea progresului democratic pe care societatea egipteană dorise să o apuce şi în pofida faptului că represiunea este principalul instrument de guvernare, continuă sursa citată.
În fine, Ben Ali trăieşte în Arabia Saudită, ţară în care a fugit în ianuarie 2011, în plină Revoluţie a Iasomiei, care a dat startul Primăverilor Arabe, aducătoare de speranţă, dar care mai puţin de un deceniu mai târziu au fost asfixiate. Societatea tunisiană a ieşit poate cel mai bine din procesul care a întrerupt dinamica absolutismelor militare care s-a impus spre finalul secolului al XX-lea în întreaga lume arabă, în ciuda faptului că în ultimii ani se percepe o restrângere a drepturilor obţinute de atunci încoace. Tunisia se bucură de o democraţie aparent consolidată şi de o serie amplă de legi progresiste, cu toate că mai există încă ‘vestigii’ ale trecutului, precum tortura şi corupţia – sistemice în această ţară – care, alături de prezenţa latentă şi constantă a salafismului violent, împiedică şi ameninţă progresele obţinute, notează EFE.
‘Date fiind complexitatea scenei yemenite şi sprijinul tribal, popular, militar şi la nivel de securitate de care beneficia Saleh, trebuie să fim conştienţi de faptul că ceea întâmplat acum (uciderea lui Saleh – n.r.) este mult mai periculos decât ceea ce s-a întâmplat înainte’, a explicat jurnalistul Ghassam Charbel, director al prestigiosului cotidian Al Sharq al Awsat. ‘Este mai periculos decât imaginea funiei strânse în jurul gâtului (preşedintelui irakian) Saddam Hussein în plin extaz al asistenţilor la execuţie. Şi mai periculos decât imaginea libienilor care îl tracasau pe Ghadafi înainte de a-l ucide’, a adăugat el. La fel ca şi alţi comentatori, Charbel consideră că moartea lui Saleh va reprezenta un punct de cotitură definitiv în evoluţia războiului lansat de Arabia Saudită, motorul care alimentează această contrarevoluţie conservatoare la adresa Primăverii Arabe.
De la izbucnirea şi extinderea acestor revoluţii, care au încolţit speranţa schimbării în societăţi obişnuite ca liderii lor să abandoneze puterea doar în momentul în care mureau, regatul wahhabit a sprijinit toate grupurile care se opuneau şi ameninţau această speranţă. Arabia Saudită continuă să fie principalul susţinător economic şi politic al lui Al-Sissi, unul dintre promotorii aspiraţiilor mareşalului Khalifa Haftar (care controlează partea de est a Libiei şi conduce autoproclamata Armată Naţională Libiană – n.r.) de a obţine puterea supremă în Libia şi forţa motrice a anumitor grupuri salafiste care au făcut prăpăd în războiul civil din Siria. La fel cum este şi principalul susţinător, împreună cu Emiratele Arabe Unite, al ascensiunii partidului ‘islamist moderat’ Ennahda, prima forţă politică din Parlamentul tunisian şi partener esenţial al preşedintelui Beji Caid Essebsi.
Citeşte şi: ‘Thomas’ face PRĂPĂD în California. 200.000 de oameni au fost deja evacuaţi din calea flăcărilor
Familia regală saudită a înăbuşit fără să stea prea mult pe gânduri prima încercare a unei Primăveri Arabe care a încercat ‘să înflorească’ pe teritoriul său în 2011, dar şi revoltele care au izbucnit în ţări vecine precum Bahreinul sau Yemenul lui Saleh, într-o încercare de a menţine statu quo-ul regional care o avantaja. Acum, în al şaptelea an al ‘Revoluţiilor arabe’, puţini lideri care apar în fotografia din 2010 au reuşit să reziste, în afară de regele Abdallah al II-lea al Iordaniei, regele Marocului, Mohamed VI, şi preşedinţii algerian, Abdelaziz Buteflika, şi sirian, Bashar al-Assad. Însă figurile nou apărute, fie graţie proceselor revoluţionare, fie proceselor politice ‘de rutină’, au contribuit prea puţin sau deloc la impunerea unor schimbări profunde şi reale pe care încă le mai aşteaptă populaţiile acestor ţări.
