Victoria lui Emmanuel Macron la alegerile prezidențiale din Franța ar putea fi, de asemenea, văzută ca o victorie a instituției UE. Totuși, Bruxelles-ul a fost neobișnuit de sincer cu privire la limitele acestui triumf. Președintele francez a blocat, mai degrabă decât a anulat, o socoteală cataclismică pentru proiectul european. Charles Michel, președintele Consiliului European, a surprins cel mai bine sentimentul de ușurare epuizată: „Putem conta pe Franța încă cinci ani”.
Într-adevăr, Macron și-a asigurat o victorie confortabilă. În ciuda dezgustului față de trufia sa și de populismul liberal, se înţelege că alegătorii nu vor acorda o majoritate extremei-dreapte a rămas fermă. Cu toate acestea, având în vedere că 40% dintre alegătorii francezi optează pentru Marine Le Pen, simpatia pentru tipul ei de soluții este de netăgăduit. La fel este și afinitatea populară pentru limbajul ei curajos al suveranității, mai degrabă decât pentru ideologia deșartă pro-UE susținută de Macron.
Aceste realități serioase au provocat o tentativă rară de umilință a lui Macron în discursul său de victorie, o promisiune că va fi un președinte pentru toată lumea. Dar mai crede cineva că este capabil de asta? Tendințele politice din Franța vorbesc despre o stare de rău mai profundă care afectează Occidentul. Există un sentiment în creștere atât în rândul cetățenilor, cât și în rândul unor politicieni, că ordinea liberală nu mai are răspunsurile – că o viziune asupra lumii care promite stabilitate și prosperitate prin multilateralism și comerț global este inadecvată și viciată. Iar Macron este simbolul acestei viziuni asupra lumii, un om care se întâmplă să fi devastat partidele politice de masă care altfel ar fi fost capabile să găsească o cale prin extreme.
Dar există un alt motiv pentru care Bruxelles-ul ar trebui să se simtă îngrijorat. Comentatorii britanici au prezis de mult timp dispariția UE, predicții care au fost confundate, deoarece a găsit o modalitate de a se încurca. Uniunea cu greu a ieșit mai puternică din probleme grave, precum criza zonei euro, și nu a reușit să găsească o soluție pentru agitatorii Orbán în Ungaria și Salvini în Italia, dar nici nu a fost distrusă de contradicțiile sale interne.
De data asta poate fi diferit. Primul telefon al lui Macron după realegerea sa într-un lider internațional a fost către cancelarul german, Olaf Scholz. Prima sa vizită este de așteptat să fie la Berlin. Franța deține președinția UE, iar Macron urmează să țină luna viitoare un discurs important, în care să-și articuleze în continuare viziunea pentru Uniunea Europeană. Evident, este o viziune care se va baza pe așa-numita axă franco-germană – considerată de mult timp „motorul” integrării ulterioare.
Desigur, deși relația lor a fost caracterizată de diviziune și gelozie, Germania și Franța au reușit să creeze o viziune geopolitică în două direcții, care, la rândul său, a definit UE. Pe de o parte, Franța a fost de zeci de ani vrăjită de noțiunea unei lumi „multipolare” pentru a contracara „hiperputerea” americană. Acest sentiment, întărit de războiul din Irak, datează de la Charles de Gaulle, care a căutat să țină Marea Britanie în afara CEE, cel puțin parțial, datorită credinței sale că Londra era prea aproape de Washington. Între timp, clasa politică germană a fost devotată idealului superputerii economice binevoitoare – una care menține pacea prin comerț. Aceasta a fost dispoziția germană cel puțin încă de la politica Ostpolitik a lui Willy Brandt din anii 1960, care a căutat să atenueze tensiunile dintre Germania de Vest și cea de Est prin comerț.
Aceste două principii – multipolaritatea și integrarea economică – sunt cristalizate în însuși proiectul UE. Punctul de bază al Bruxelles-ului este să asigure statutul de superputere ca bloc de reglementare în continuă expansiune care poate compensa – sau poate chiar rivaliza într-o zi – cu Statele Unite. În fața invaziei Ucrainei de către Rusia, principiile pe care s-a construit această mare viziune s-au prăbușit. Mitul conform căruia Rusia și China pot fi integrate în ordinea liberală a fost demolat. Încercările mortificatoare ale lui Macron de a-l calma pe Putin în ajunul războiului din Ucraina au fost vârful aisbergului. Încercarea Parisului din ultimii ani de a cultiva o „relație specială” cu Rusia prin implicarea acesteia în probleme de la schimbările climatice până la Iran pare acum absurd de naivă.
Războiul din Ucraina a distrus, de asemenea, ideea că integrarea economică și relațiile comerciale strânse sunt suficiente pentru a reține cele mai rele impulsuri ale autocraților. Acest lucru subminează în mod clar obiectivul Germaniei de a fi un jucător global influent, fără a fi nevoie să se angajeze să cheltuiască în mod corespunzător pentru apărare sau să fie partea cuiva în asemenea conflicte.
Dar amenință și relevanța unei UE pe care Germania și Franța au căutat să o cultive fiecare după propria imagine. Uniunea Europeană întruchipează atât multilateralismul lăudător al lui Macron, cât și preferința rigidă a Germaniei pentru puterea economică decât cea militară. Pe măsură ce Occidentul este cufundat într-un nou Război Rece, problemele legate de capacitatea militară și suveranitatea independentă au ajuns în prim-plan. Cu privire la prima problemă, UE, care nu are propria sa forță de luptă colectivă, este irelevantă; pe a doua problemă, proiectul expansionist de la Bruxelles este problematic ambivalent.
În mod esențial, viziunea liberală franco-germană asupra lumii care susține UE a fost expusă nu doar ca fiind greșită, ci și falimentară din punct de vedere etic. Reticența Germaniei de a abandona Nordstream 2 este o pată asupra imaginii sale internaționale. Dezvăluirea că Franța și Germania s-au sustras în ultimii ani de un embargo asupra armelor pentru a vinde Rusiei hardware militar în valoare de 230 de milioane de lire sterline, care este probabil folosit în conflict, este uluitoare. Niciodată nu a fost mai clar că cele două puteri dominante ale UE caută doar şi reuşesc să-şi vadă propriul interes.
Noua incredere morală a altor tari europene le face de ruşine comportamentul. Polonia, în special, a devenit în liniște un actor asertiv – nu cel naționalist cu mintea îngustă din tradiția de la Bruxelles, ci o putere puternică, atlantistă, cu o claritate morală absolută cu privire la mizele din Ucraina. Cele trei state baltice, Letonia, Estonia și Lituania, au dat dovadă, de asemenea, de o hotărâre impresionantă, de a înceta importurile de gaze rusești. Suedia și Finlanda continuă să sfideze agresiunea rusă pe măsură ce se apropie de aderarea la NATO.
În mod clar, atunci, o noțiune alternativă, eretică a puterii europene este ca o luptă pentru oxigen – una care respectă drepturile națiunilor suverane și recunoaște importanța priceperii militare. Una care este prietenoasă față de America (și Marea Britanie!) mai degrabă decât antagonistă. În starea actuală, totuși, atâta timp cât rămâne dominată de elite franceze și germane sclipitoare, UE justifică uitarea geopolitică.
Editorial semnat de Sherelle Jacobs pentru The Telegraph şi preluat de blacknews.ro.