Cum își ajustează Ankara poziția față de Rusia pentru a-și promova interesele în fața SUA. După tentativa eșuată de lovitură de stat împotriva lui Erdoğan, din iulie 2016, Putin a fost primul lider străin care l-a sunat și și-a exprimat sprijinul pentru președintele turc. Reacția relativ înceată a țărilor NATO pare să-l fi nemulțumit pe Erdoğan, care s-a apropiat de Rusia, considerând-o un partener cu care Ankara putea colabora.
De altfel, strângerea relațiilor cu Moscova servea strategiei de autonomie în politica externă, având ca obiectiv final transformarea Turciei într-o putere hegemonică regională, scrie publicația elenă Kathimerini, potrivit stiripesurse.
Citește și: Chișinăul apără dreptul militarilor moldoveni de a purta drapelul național în Zona de Securitate
A urmat apoi „luna de miere” cu Rusia. Ankara a lansat o intervenție militară în nordul Siriei, cu aprobarea tacită a Kremlinului. Ulterior, a achiziționat sistemul rusesc antirachetă S-400. Chiar și după ce Statele Unite au impus sancțiuni Turciei, excluzând țara din programul aeronavelor F-35, Ankara a continuat să insiste asupra opțiunii de a-și diversifica parteneriatele în domeniul apărării, chiar dacă acestea generau contradicții.
A urmat invazia rusă în Ucraina, care a apropiat și mai mult Ankara de Moscova. Turcia nu a sprijinit invazia și a furnizat drone Kievului. Dar a refuzat să se alăture sancțiunilor occidentale împotriva Rusiei. Zeci de mii de ruși au cumpărat proprietăți și au deschis afaceri în Turcia, susținând economia aflată în dificultate a țării. Comerțul bilateral aproape s-a dublat în 2022, depășind 60 de miliarde de dolari, ceea ce a făcut din Turcia al doilea cel mai mare partener comercial al Rusiei după China. Ankara a devenit al treilea cel mai mare importator de combustibili minerali din Rusia, cu o creștere de peste două ori a tranzacțiilor în primii doi ani de la începutul războiului din Ucraina.
Din perspectiva NATO, Turcia era mai îndepărtată ca niciodată. Cu atât mai mult cu cât a subminat la început aderarea Finlandei și Suediei la Alianța Nord-Atlantică, evoluție care, în mod evident, servea intereselor rusești.
Cu toate acestea, au intervenit două evoluții importante care pare să fi condus la o schimbare tactică a politicii externe turce. Prima este legată de evoluția economiei turcești. Creșterea inflației, prăbușirea lirei turcești și criza balanței de plăți reflectă, pe de o parte, politicile monetare în afara normelor de bază și proasta gestionare economică pe fondul erodării continue a instituțiilor, iar pe de altă parte, pierderea încrederii investitorilor cauzată de îndepărtarea Turciei lui Erdoğan de Occident, în condițiile în care Uniunea Europeană reprezenta cel mai mare partener comercial al Ankarei și una dintre cele mai importante surse de investiții pentru economia turcă.
A doua evoluție este legată de consolidarea capacităților de apărare ale Turciei, care pare să se confrunte cu provocări semnificative. Industria de apărare autohtonă a Turciei, intens promovată de autorități, necesită acces la componente esențiale provenite din Statele Unite, care nu pot fi înlocuite cu ușurință.
În plus, achiziționarea de avioane Eurofighter de la guvernele europene participante la program și eventuala participare a Ankarei la programele europene de finanțare au devenit elemente-cheie pentru modernizarea apărării turce, care continuă să fie exclusă din programul american F-35.
De asemenea, după cum s-a văzut foarte clar recent, atunci când rachete iraniene au pătruns în spațiul aerian turc, Ankara s-a bazat pe sistemele NATO pentru apărarea sa antirachetă. Sistemele rusești S-400 au rămas inactive în momentele în care Turcia se confrunta cu o amenințare directă.
Mai mult, NATO a consolidat apărarea aeriană și antirachetă a Turciei, inclusiv prin desfășurarea unor baterii Patriot în sud-estul țării.
„Ankara se orientează tot mai mult către aliații săi din NATO pentru a o ajuta să acopere lacunele din sistemul său de apărare, în special în ceea ce privește descurajarea rachetelor balistice cu rază medie de acțiune, a rachetelor de croazieră și a atacurilor coordonate de saturație. Ea a reluat negocierile, întârziate anterior, cu Franța și Italia pentru achiziționarea și coproducția sistemului de apărare antirachetă SAMP/T. Germania a anunțat că va desfășura o baterie suplimentară de apărare aeriană Patriot și 150 de militari în Turcia la sfârșitul lunii iunie. Oficialii turci au dezvăluit recent un plan al NATO, aflat în derulare din 2023, privind înființarea unui corp multinațional în Turcia. Ankara își propune să finalizeze acest proiect până în 2028.
De asemenea, Turcia își extinde participarea la securitatea Mării Negre, lansând, împreună cu Bulgaria și România, în ianuarie, o inițiativă de deminare asociată NATO”, subliniază Gönül Tol, directoarea Programului pentru Turcia din cadrul Middle East Institute și autoarea cărții „Războiul lui Erdoğan”, într-un articol publicat în Foreign Affairs sub titlul „Realinierea tăcută a Turciei”.
De remarcat că excluderea Turciei din programul american Lockheed Martin F-35 Lightning II a avut și consecințe economice importante, a generat un cost de miliarde de dolari companiilor turcești din cauza pierderii unor contracte.
Totodată, sancțiunile impuse agenției turce pentru achiziții în domeniul apărării au complicat producția de armament care depindea de componente americane și au întârziat negocierea unor noi acorduri de cooperare.Iată de ce Turcia pare, de ceva vreme, să își adapteze politicile față de Rusia pentru a evita eventuale sancțiuni secundare din partea Occidentului. Exporturile turcești către Rusia au scăzut brusc, iar băncile turcești au început să închidă conturile companiilor rusești, reducând legăturile cu Moscova.
De asemenea, Ankara a limitat exporturile de produse de origine americană, precum microcipuri și sisteme de telecomandă, pentru care aliații NATO se temeau că ar putea ajunge în dotarea armatei ruse, și a abandonat planurile privind crearea unui hub rusesc de gaze naturale în Turcia.
Este de remarcat că importurile de gaze naturale din Rusia reprezentau peste 50% din aprovizionarea Turciei în 2018. Până la sfârșitul anului 2025, această pondere a scăzut sub 40%, iar după întâlnirea dintre Trump și Erdoğan de la Washington din 2025, exporturile rusești de petrol către Turcia s-au redus cu peste 60%.
De asemenea, trebuie subliniat și că prăbușirea regimului Assad și instalarea la Damasc a unui guvern strâns legat de Ankara au diminuat, în mod obiectiv, nevoia lui Erdoğan de a căuta sprijinul lui Putin pentru a-și pune în aplicare politicile în Siria.
Între timp, un indiciu relevant al consolidării cooperării dintre Turcia și NATO este faptul că Putin nu l-a mai vizitat de mult timp pe Erdoğan la Ankara, deși a fost invitat în repetate rânduri.
Citește și: Cresc cheltuielile pentru apărare
Toate acestea nu înseamnă neapărat că Turcia a abandonat strategia sa de autonomie strategică, ci că, în această etapă, Ankara pare să interpreteze evoluțiile internaționale într-un mod care o determină să își urmărească interesele geopolitice și geoeconomice prin relansarea cooperării cu Occidentul.
Într-o anumită măsură, realitatea dură, așa cum a fost modelată de consecințele apropierii dintre Erdoğan și Putin, obligă Turcia să se reorienteze, din rațiuni tactice, către NATO. Această constatare are, în mod evident, relevanță pentru dinamica relațiilor greco-turce, mai ales în perspectiva viitoarei întâlniri dintre Trump și Erdoğan, care urmează să aibă loc în marja Summitului NATO de la Ankara.
