Organizaţia Naţiunilor Unite a stabilit că, la data de 25 august toată lumea din ţările membre ONU, trebuie să sărbătorească Ziua Internaţională a Sărutului. Nu ne bucurăm noi că”trebuie” să sărbătorim această formă minunată de comunicare în mod oficial? Cum să nu, suntem încântați!
Dar stați… Jacqueline Milgate, Hilton, New York s-a gândit că prin sărut ne împăcăm, ne iertăm, ne bucurăm mai mult unii de alții. Astfel încât a fondat ziua națională “ KissAndMakeUpDay”. Dublă bucurie așadar, potrivit stiripesurse.
Citește și: Noua lege europeană privind libertatea presei: ce schimbări se produc în UE
Vă invităm să citiți despre sărut și împăcare, despre iertare și dialog interior, în 3 variante diferite, văzute de specialiștii de la Willing. #Împreună conturează ce se întâmplă la nivelul celulelor noastre când ne sărutăm, cum e împăcarea în funcție de limbajele de iubire dar mai ales cum se simte ea, dureros și vindecător.
Sărutul amar
Dragii mei, adevărul este că tare aș vrea să vă pot povesti o istorie antropologică despre sărutul pe mapamond. Singurele informații neverificate științific dar adânc băgate în mintea mea sunt despre sărutul franțuzesc (și nici până azi nu m-am dumirit dacă e cu limba și cam atât), bancul ăla cu extraterestrul care împungea lumea cu un degețel prin tramvai, pupatul eschimoșilor năsuc pe năsuc și ciudățenia lui Dalai Lama care se înfinge cu limba direct în laringele oamenilor. Cam asta e cultura mea generală despre pupat. Și dacă tot nu știu mare lucru, oare de ce m-am băgat să scriu despre sărutări și împăcare?
Există un singur moment în care mă simt în plus în cabinetul meu. Acum vă zic. Mie îmi place să fac terapie de cuplu pentru că mă atinge la suflețel și îmi întoarce lumea pe dos și iar mi-o răsucește și îmi arată la fiecare ședință cât de imprevizibili și de surprinzători și de perfecți sunt oamenii. Să nu vă imaginați că ședințele astea curg toate politicos și rațional. Stiu că ați văzut multe filme în care cei doi răspund la întrebări, râd, vorbesc pe rând, se prind de câte o chestie inteligentă și își promit că vor face schimbări. Psihologul o fi și el pe acolo cel mult că să scrie un cec la sfârșit. Mă uitam și eu la filmele alea pe vremea când mă amăgeam că e super ușoară meseria asta. Na, cât de greu trebuie să fie să semnezi o hârtie? Și că un ghiveci căzut fix în capul meu de la geamul nebunei de la etajul 4, m-a izbit realitatea. În lumea mea, cel puțin unul e târât în cabinet că să îl râdă târgul, să fie făcut vinovat și să priceapă măcar de la un străin ce mult greșește. Alteori se întâmplă că cei doi nu apucă să fie împreună la ei acasă și găsesc că e mai eficient să închirieze o cameră cu un om în ea și să stea la povești în trei. Mai e și varianta în care cineva plânge acasă, strigă, urlă, moare cu zile și nimeni nu îl aude. Umbla vorba în târg că eu am pereții antifonați și în cameră totul răsună mai bine. Plus că posed un aparat noninvaziv de desfundat urechile. Unii vin acolo pentru că se simt în siguranță să spună chestii oribile pentru care și-ar lua niște tigăi în cap daca le-ar zice acasă. Cel mai adesea, ne luam partenerul la terapie de cuplu că să îl seducem să își facă propria terapie pe principiul că „eu nu-s nici psihologul tău, nici prietena ta, nici mă–ta„. Și să știți că funcționează și e normal să vrei că omul tău să se vindece. Pentru că îl iubești. Întreabă–mă cum de funcționează. Sau când?
Procesele astea își fac treaba atunci când oamenii uita că mai sunt și eu acolo. Chiar daca eu vorbesc și le propun gânduri ori exerciții, mă asimilează atât de puternic în povestea lor încât mă trezesc ca fiind mai degrabă Neti care zice horoscopul și nimeni nu o bagă în seamă (excepție făcând momentele când ajunge la zodia ta că zice de tine și tare îți mai place). Sunt zile în care vorbesc între ei, își amintesc, se ceartă, unul iese și trântește ușa. Mai stă puțin și se întoarce pe motiv că mai are un rest de zis. Și oricum el plăteste ședința așa că o să vorbească de toți banii. Oamenii plâng că se simt acuzați și criticați. E al naibii de dureros să auzi iar și iar cât ești de incapabil. E aiurea și să te răscolești și să iți amintești că ai fost înșelat sau că soacra–ta e mai importantă decât tine. Asta e sezonul 1.
În sezonul următor treaba se îngroașă pentru că prezentatoarea de la știri tocmai anunță că trebuie să investigăm mai adânc, fiecare în viață și în devenirea sa. Să iei în serios ce îți scriu acum: știi cum doare să îl vezi pe cel care povestește plângând în hohote? Te șochezi, te sperii, cauți să reacționezi cumva. E liniște în cameră, ne ducem mâinile la gură și căutăm să fim acolo fară să întrerupem și fară să spunem :”o să fie bine” sau „iar plângi de asta?”. Dintr-o dată nu mai este acolo adultul ăla de dormi noaptea în pat cu el și cari sacoșe de la piață. Acum e un copil care nu a avut mamă pentru că a murit când era el mic ori l-a lăsat la bunici de la 2 luni sau mama a fost alcoolică ori deprimată. A crescut singur și neiubit. Vezi un tânăr părăsit de iubită când visa el mai frumos. Cum doare de tare o poveste de iubire neîmplinită. Este o fetiță bătută crunt de mama ori de tata sau umilită de profesori. Este o femeie care a pierdut un prunc sau care simte că a eșuat în viață. Și se plânge în valuri mari și cu muci. Se strigă și aud suspine. Aud încontinuu verbe la trecut și văd privirea aceea pierdută în jos și mâini care își rup carnea de pe ele. Eu tac și caut elastice că să îmi țin bucățile de inimă la un loc. Dar celălalt, jumătatea, caută șervețele că să șteargă fața partenerului desfigurat de plâns, are mâinile tremurânde și nu știe ce să apuce. Se ridică de pe scaun și se aruncă peste umerii omului de alături și îl strânge puternic în brațe.
Povestirea continuă cu spasme și multe de ce-uri dar acum plâng amândoi. „îmi pare rău. Îmi pare așa de rău. Nu am știut. Iartă–mă. Oh, Doamne!”
Citește și: UE a aprobat al 18-lea pachet de sancțiuni împotriva Rusiei: „Unul dintre cele mai dure de până acum”
Plâng și eu deși nu am voie să fac asta prin job description-ul meu dar cine sunteți voi să îmi spuneți mie ce am voie să simt? Ei au uitat demult că exist acolo. „îmi pare rău. Iartă-mă. Poți să plângi cât vrei.” Și se uita unul în ochii celuilalt în timp ce își trag nasul și lasă lacrimile să cadă peste tot. Își sărută lacrimile și ochii, își sărută palmele și mâinile. Se sărută pe buze și eu pun pariu că e sărat dar pentru ei e amar. Atât de amar. Eu, psihologul lor, o să ies. O să plec. E momentul lor cel mai intim. Mă vor chema când sărutările vor fi dulci și moi. Mă vor chema că să râdă de ochii mei umflați de atâta plâns ținut în spatele lor.
Oare nu sunt eu omul cel mai binecuvântat din lume să vibrez intre săruturi și împăcări? E mai mult de atât iar eu știu că numai iubirea renăscută ne intră adânc în suflet prin picături sărate
