La 25 martie este marcată Ziua internaţională a solidarităţii cu angajaţii reţinuţi şi cu cei dispăruţi, pentru a creşte gradul de conştientizare asupra expunerii pe durata desfăşurării misiunilor a personalului specializat al ONU. În acest fel, se urmăreşte consolidarea măsurilor de protejare a personalului agenţiilor organizaţiei, a reprezentanţilor organizaţiilor neguvernamentale şi a jurnaliştilor, conform un.org.
Înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu prilejul conferinţei de la San Francisco, în aprilie 1945, a impus pe scena internaţională un nou actor pentru gestionarea crizelor internaţionale şi sprijinirea comunităţilor şi grupurilor afectate. Sute de angajaţi ai ONU şi-au pierdut viaţa, în perioada 1945-1990, în misiuni desfăşurate sub egida organizaţiei. După 1990, numărul mare de misiuni internaţionale ale ONU a însemnat şi o expunere ridicată la un spectru considerabil de riscuri pentru angajaţii organizaţiei, foarte mulţi pierzându-şi viaţa în timpul misiunilor comparativ cu toată perioada războiului rece, informează stiripesurse.
În 29 septembrie 1993, a fost adoptată prima rezoluţie (S/RES/868) care făcea trimitere la angajaţii ONU, menţionând: ”atacurile sau folosirea forţei împotriva persoanelor implicate în operaţiuni ale Naţiunilor Unite autorizate de Consiliul de Securitate vor fi considerate drept amestec în desfăşurarea responsabilităţilor Consiliului şi poate determina Consiliul să avanseze măsuri pe care le consideră potrivite”.
La nivelul celui de-al Şaselea Comitet (dedicat chestiunilor juridice) al Adunării Generale au fost purtate negocieri privind o convenţie juridică internaţională pentru protejarea personalului ONU. Demersurile s-au concretizat sub forma Convenţiei privind Siguranţa Personalului Naţiunilor Unite şi a celui asociat organizaţiei, document adoptat de Adunarea Generală la 9 decembrie 1994.
În 2 data de decembrie 2004, a fost adoptată Rezoluţia 59/47 privind protecţia juridică în conformitate cu prevederile Convenţiei privind Siguranţa Personalului Naţiunilor Unite şi a celui asociat organizaţiei, pentru ca la 22 noiembrie 2005 să fie adoptat, în cadrul lucrărilor sesiunii generale a Adunării Generale a ONU, un Protocol opţional la textul Convenţiei care extinde protecţia personalului ONU.
Marcarea acestei zile, în fiecare an, reprezintă o recunoaştere simbolică pentru sacrificiul depus în timpul desfăşurării meseriei sale de fostul jurnalist britanic Alec Collett, angajat al Agenţiei ONU pentru Refugiaţii Palestinieni în Orientul Apropiat, când a fost răpit de un grup înarmat la 25 martie 1985. Trupul său neînsufleţit a fost găsit şi identificat, în 2009, în Valea Bekaa din Liban.
Necesitatea protecţiei personalului ONU şi al celui asociat, precum şi a jurnaliştilor sau activiştilor unor organizaţii nonguvernamentale a devenit un obiectiv foarte important, în ultimii ani, în special începând cu anii 2000, pe fondul implicării ONU în focare de conflict de pe glob sau în zone umanitare cu risc ridicat, conferind astfel o semnificaţie sporită marcării Zilei internaţionale a solidarităţii cu angajaţii reţinuţi şi cu cei dispăruţi.
La 13 iulie 1948, norvegianul Ole Helge Bakke, angajat al Detaşamentului de Pază de la Mount Scopus din Palestina, a fost ucis. A fost primul angajat al sistemului ONU care a murit în timpul desfăşurării atribuţiilor.
Două luni mai târziu, avea să fie asasinat contele Folke Bernadotte al Suediei, mediator al ONU în Palestina. În 1961, secretarul general al ONU Dag Hammarskjöld, alături de 15 angajaţi ai organizaţiei, au murit, în urma prăbuşirii avionului în care se aflau, în timp ce se deplasau pentru desfăşurarea negocierilor de pace în Congo. După 2000, Organizaţia Naţiunilor Unite a devenit o ţintă în sine, sediile şi locaţiile sale fiind atacate cu predilecţie, la Bagdad în 2003, la Alger în 2007 sau la Kabul în 2009, enumerând doar câteva dintre atacurile desfăşurate. De la înfiinţarea organizaţiei şi până în prezent, peste 3.500 de angajaţi ai Naţiunilor Unite şi-au jertfit viaţa în timpul activităţilor desfăşurate.
