Ucrainenii sperau că atacurile cu drone rusești asupra Poloniei se vor transforma într-un impuls care să forțeze NATO să iasă din starea declarațiilor și să îi determine pe vecini să mobilizeze mai multe resurse în sprijinul poporului Ucrainei.
Părea că începe trezirea Europei Centrale, dar s-a întâmplat aproape contrariul, scrie „Infopost” (Ucraina), într-un editorial semnat de Vitali Portnikov. Atacul nu a devenit un catalizator al unității, ci o nouă linie de divizare. În țările vecine, a apărut un val de teorii conspiraționiste: „este o provocare din partea Ucrainei; „este o capcană pentru Occident”; „trebuie să ne înțelegem cu Moscova”, potrivit stiripesurse.
Citește și: Stăuceni primește finanțare de la UE
Exact argumentele pe care propaganda Kremlinului le propagă de ani de zile au devenit acum parte a discursului public în Europa Centrală. Toate acestea le-am mai văzut în Europa. În 1938, când Hitler cerea Sudeții, în multe capitale europene se găseau politicieni și publiciști gata să explice că cehii erau de vină, fiindcă „provocau” Germania prin nedreptăți la adresa minorității germane.
Și cu cât amenințările Germaniei deveneau mai puternice, cu atât acuzațiile împotriva Pragăi se întețeau. Recunoașterea agresorului drept partener rațional de dialog a costat atunci Europa un război mondial. Astăzi, când dronele cad pe teritoriul Poloniei și al României, iar o parte dintre politicienii acestor țări nu acuză Moscova, ci Kievul, vedem repetarea aceleiași logici a „împăciuirii”. Și cu același rezultat, pentru că înțelegerea fricii în Europa Centrală nu face decât să-l provoace pe Putin la noi acțiuni agresive. Și Balcanii au trăit o experiență similară.
Încercările Occidentului de a trata agresiunea lui Milošević drept „conflict intern”, căutarea compromisurilor cu dictatorul, refuzul de a interveni – toate acestea au dus la cazul Srebrenița, cel mai mare masacru în Europa de după al Doilea Război Mondial. Și chiar și după aceea, Milošević a fost invitat la masa negocierilor, pentru a decide împreună viitorul Bosniei și Herțegovinei, la Dayton.
Rezultatele acestor înțelegeri sunt bine cunoscute: au dus la o criză interminabilă în jurul Kosovo și la un stat disfuncțional, creat de diplomații și politicienii occidentali împreună cu Milošević. Iar acum, când dronele Shahed apar deasupra Poloniei sau a României, orice tentativă de a pretinde că „nu este războiul nostru” poartă în sine potențialul unei noi catastrofe. La fel ca și credința că o persoană ale cărei trupe au comis atrocități la Bucea poate oferi lumii o soluție viabilă de pace.
Dronele care încalcă granițele NATO nu sunt decât vârful aisbergului. Adevărata țintă a atacului este încrederea din interiorul societăților: între partide și guverne, între popor și armată. Kremlinul știe că haosul și suspiciunea vor distruge Europa mai repede decât rachetele.
O regiune fragmentată și dezbinată este mai ușor de înfrânt, bucată cu bucată. Cu atât mai mult cu cât, în unele țări europene, la putere ajung politicieni din taberele extremiste – fie de extremă dreaptă, fie de extremă stângă -interesați, în primul rând, de menținerea propriei puteri, chiar și prin compromisuri cu Moscova și prin sacrificarea intereselor vecinilor.
De aceea, astăzi, Ucraina nu este doar o victimă a agresiunii, ci și purtătoarea singurei agende realiste pentru Europa Centrală: integrarea în Uniunea Europeană, crearea unui cordon de bună vecinătate, un sistem de securitate bazat pe solidaritate, nu pe frică. Ucraina nu propune o teorie, ci un plan de supraviețuire pentru întreaga regiune.
Dar acest lucru ar putea să nu fie suficient fără principalul actor – Statele Unite ale Americii. Europenii pot continua să se certe între ei, să ezite, să calculeze pierderile din sancțiuni sau din renunțarea la dependența energetică, dar numai Washingtonul poate da tonul și poate transforma frica în hotărâre. Așa a fost după 1945 și așa ar trebui să fie și acum.
Citește și: Noua lege europeană privind libertatea presei: ce schimbări se produc în UE
America și Europa trebuie să înțeleagă: dronele Shahed deasupra Poloniei și a României nu sunt un incident local, ci un test al viabilității solidarității transatlantice. Dacă răspunsul va fi, din nou, unul pe jumătate, Rusia va merge mai departe.
Dar, dacă răspunsul va fi unul hotărât, acest război ar putea deveni momentul renașterii Occidentului, momentul restabilirii forței și încrederii în securitatea colectivă. Întrebarea este doar una: vom avea suficientă determinare pentru a vedea în aceste atacuri nu o „problemă ucraineană”, ci propriul nostru viitor? Sunt vecinii de la răscruce gata să aleagă calea solidarității, nu a fricii?
