În ajunul votului parlamentar crucial de marţi seară și al turneului lui Nicolas Sarkozy prin librăriile franceze, care a început deja la Paris, „Jurnalul unui deținut”, scris în închisoare de președintele emerit, devine un element cheie al politicii franceze. Condamnările judiciare și cele 20 de zile petrecute în penitenciar îl readuc, paradoxal, în inima dreptei pe omul care ieşise în urmă cu nouă ani, când a fost eliminat în alegerile primare.
În cartea de 230 de pagini, scrisă „cu un stilou Bic pe o masă din placaj” și publicată de Fayard, o editură a grupului Bolloré, numărul de serie 320535 relatează viața sa în penitenciarul Santé, mesele cu „produse lactate, batoane de cereale, apă minerală, suc de mere și câteva dulciuri” și redescoperirea credinței: „Am îngenuncheat și am rămas așa minute îndelungate pentru a găsi puterea de a purta crucea acestei nedreptăți. Ce-ar fi dacă rugăciunea ar fi calea de a rezista? Am decis să o fac ori de câte ori este nevoie”. Președintele emerit povesteşte apoi despre întâlnirea sa glacială cu Emmanuel Macron, cu patru zile înainte de a intra în închisoare. „Președintele tocmai își dăduse seama că patru zile mai târziu voi merge la închisoare. Părea sincer afectat, chiar șocat de această perspectivă. A reacționat cu o energie impresionantă, ceea ce m-a încântat, însă mi-a părut tardivă și, mai presus de toate, confuză. Principala lui preocupare era siguranța mea. Era și timpul! M-a sunat a doua zi ca să-mi spună că trebuie să schimb penitenciarul. I-am spus că nu voi accepta niciun tratament preferențial; orice schimbare ar provoca controverse”.
În închisoare, Sarkozy a fost şocat de un univers lipsit de culoare: „Griul domina totul, devora totul, acoperea fiecare suprafață”. Nu putea vedea afară din celulă; „Aș fi dat mult să pot privi pe fereastră, pentru plăcerea de a privi mașinile trecând”. Soția sa, Carla Bruni, i-a dat apoi vești despre vreme. Era îngrijorată că slăbește prea mult și nu era singura. Unul dintre medicii închisorii l-a vizitat pentru a-l cântări: „O obsesie; poate că nu voiau să elibereze un om care era prea slab”.
Însă, dincolo de povestea personală, cartea conţine şi pasaje importante din punct de vedere poltic, acum, când Franța nu este cu siguranță imună la o nouă criză guvernamentală. Sarkozy spune că a apreciat solidaritatea primită din partea lui Marine Le Pen și a sunat-o pentru a-i mulțumi. Liderul Adunării Naționale îl întreabă dacă se va „alătura frontului republican”, tradiționalul cordon sanitar anti-Le Pen. „Răspunsul meu a fost fără echivoc: «Nu și o voi revendica public»”.
Sarkozy speră într-o „cale de reconstrucție a dreptei fără excluderi sau anateme”, deschizând astfel cale unei unităţi a dreptei care se extinde de la gaulliștii săi, la Le Pen şi până la partidul lui Zemmour. O poziție puternică, cu doar câteva ore înaintea votării proiectului de buget al asigurărilor sociale, care ar putea zdruncina guvernul. Președintele emerit a declarat ulterior pentru Le Figaro că a scris jurnalul fără să recitească nimic și l-a dat spre corectură „Carlei, care l-a apreciat, iar a doua zi avocaților mei. Am eliminat câteva portretizări prea incisive. Când am văzut că nu mai există obiecții, am decis să-l public cât mai curând posibil”.
Apoi, Sarkozy și soția sa au mers la Lourdes. S-a scufundat în bazine, a participat la slujbă, a fost aplaudat și niciuna din aceste imagini nu a ajuns pe rețelele de socializare: „O altă lume”. De altfel, la sfârșitul cărții, scrie: „La Santé, mi-am luat viața de la capăt”.
