Mahmureala europeană a cărbunelui constituie unul dintre cele mai mari eșecuri ale politicii energetice, scrie Tim Gregory, chimist nuclear, în The Spectator.
În dimineața de 28 aprilie 1986 un angajat al Centralei Nucleare Forsmark din Suedia a declanșat alarma de radiații. Talpa unuia dintre pantofii lui era contaminată. Dar contaminarea nu provenea de la Forsmark. Provenea de la un reactor aflat la 1.250 de kilometri depărtare, care încă mai ardea după ce explodase cu două zile în urmă: Unitatea Patru a centralei de la Cernobîl. Acel pantof a reprezentat prima fisură din tentativa URSS-ului de a ascunde cel mai grav accident nuclear din istorie, potrivit stiripesurse.
Citește și: Cresc cheltuielile pentru apărare
Acum, exact 40 de ani mai târziu, cât de grav a fost de fapt accidentul?30 de oameni au murit pe loc: doi de la explozia în sine și restul de la expunerea la radiații. Pentru comparație, cifra anuală a britanicilor care mor căzând de la înălțime la locul de muncă e mai mare.
30 de morți e grav, dar totuși limitat. Consecințele s-au răspândit însă asupra întregii emisfere nordice. Dar, chiar și așa, unica înmulțire detectabilă a cazurilor de cancer a fost la versiunea care afectează tiroida, deși chiar și aceasta s-a limitat doar la copiii și adolescenții care s-a întâmplat să bea în 1986 lapte contaminat cu iod-131 radioactiv. Cele mai credibile estimări dau numărul morților de pe urma accidentului la câteva sute. Mitologia care înconjoară Cernobîlul ar putea sugera că au existat radiații de nivel scăzut care au otrăvit pe ascuns milioane de europeni. În realitate, răul mai mare a fost făcut de statul sovietic, într-atât de preocupat de mușamalizarea accidentului încât a uitat să mai avertizeze populația să nu bea lapte.
Așadar, per total, vor fi murit din cauza accidentului cam 500 de oameni. Fiecare dintre decese era evitabil, ele fiind provocate de administratorii nesăbuiți ai reactorului și de conducerea coruptă a țării – plus proiectul excentric al reactorului – în zilele din urmă ale unei dictaturi comuniste. Și totuși, n-a fost chiar atât de rău, în comparație cu ce avea să urmeze.
Adevăratul dezastru de la Cernobîl a fost de natură politică. Accidentul a sistat efectiv dezvoltarea energiei nucleare în Europa. În cei patru ani care au precedat Cernobîlul europenii au conectat la rețea mai multe reactoare nucleare decât în cei 40 de ani care au urmat. Reactoarele Europei – cea mai mare sursă de energie curată de mai bine de 40 de ani – sunt aproape toate relicve ale anilor ’70 și ’80.
În cele două decenii care au precedat Cernobîlul producția europeană de energie nucleară se dubla la fiecare patru ani, de la 20 terawați-oră în 1965 la 638 în 1985. După Cernobîl acest ritm a încetinit grav. Abia în 2004 avea să se atingă apogeul producției, 1.035 terawați-oră, punct din care a început un declin permanent.
Cererea de electricitate însă, a continuat să crească. Fiecare terawatt-oră care nu e generat prin fisiunea uraniului trebuie să fie generat altcumva, iar noi l-am generat după moda veche: arzând chestii. Iar arsul de chestii – mai ales de cărbune – generează și poluare în atmosferă, care omoară oameni. Omoară mulți oameni. Poluarea atmosferică de la centralele pe cărbune omoară la fiecare trei săptămâni mai mulți europeni decât a omorât Cernobîlul. Socotit per terawatt-oră, energia din cărbune e de peste 800 de ori mai letală decât energia nucleară. Scindarea atomilor în centralele nucleare e unul dintre cele mai sigure lucruri pe care le face omul în sfera producției de electricitate; e la fel de letală ca turbinele eoliene și panourile solare.
Dacă producția europeană de energie nucleară ar fi continuat să crească în ritmul din 1986, până în 2009 am fi înlocuit întreaga producție pe bază de cărbune de pe continent. Însă noi am continuat să mai ardem cărbune încă patru decenii, omorând în acest fel peste 300.000 de oameni. Și continuăm să-l mai ardem și azi. Omorând alte mii de oameni cu fiecare an.
Vezi și: Moldova nu își poate asigura independența alimentară
Am tratat unul dintre rarele accidente nucleare ca fiind intolerabil într-un mod unic, dar am acceptat tacit carnagiul de rutină al cărbunelui. Mahmureala europeană a cărbunelui constituie unul dintre cele mai mari eșecuri ale politicii energetice din istoria recentă: victoria fricii și esteticii asupra rațiunii și judecății temeinice.
Imaginea cu gaura căscată în Unitatea Patru de la Cernobîl – ca o poartă spre iad – inspiră incomparabil mai multă emoție decât invizibila poluare atmosferică. Dă frumos și la TV (am văzut mini-serialul HBO despre Cernobîl de trei ori). Dar, trăgând linie, adevăratul impact al accidentului constă în viețile curmate prematur de poluarea atmosferică evitabilă. Frica de energia nucleară a omorât mai mulți oameni decât a omorât vreodată energia nucleară.
