Plecarea Emiratelor Arabe Unite din cartelul exportatorilor de petrol dezvăluie epuizarea unei logici colective, în fața unor state din ce în ce mai dornice să-și exploateze potențialul economic în beneficiul propriei influențe geopolitice.
În 1973, primul șoc petrolier a consacrat atotputernicia Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). Acest cartel, fondat cu treisprezece ani mai devreme, și-a demonstrat atunci capacitatea de a-și impune voința asupra marilor economii industriale. Pentru a sancționa sprijinul acestora pentru Israel în timpul războiului de Yom Kippur, a fost impus un embargo care, în doar câteva luni, a cvadruplat prețul barilului și a aruncat lumea într-o profundă criză economică, scrie Stéphane Lauer, editorialist Le Monde, potrivit stiripesurse.
Citește și: Cresc cheltuielile pentru apărare
La o jumătate de secol distanță, războiul din Orientul Mijlociu și noul șoc energetic pe care îl generează, departe de a consolida organizația, îi scot la iveală fisurile. Plecarea Emiratelor Arabe Unite, oficializată la 1 mai, privează OPEC de al treilea său producător. Blocul se clatină din cauza propriilor contradicții, în timp ce ponderea sa în schimburile internaționale de petrol a scăzut constant din anii 1970.
Decizia Emiratelor este doar rezultatul logic al unui proces lent, mascat până acum de tentația unui venit constant și de teama de dezordine. Din 2024, Abu Dhabi nici măcar nu mai trimitea delegații de prim rang la reuniunile organizației. Mai semnificativ, Emiratele își permiteau, mai mult sau mai puțin deschis, să încalce regulile cartelului, majorându-și producția în mod unilateral.
Cote constrângătoare
Această plecare evidențiază epuizarea unei logici colective în fața unor state din ce în ce mai dornice să-și valorifice potențialul economic în beneficiul propriei influențe geopolitice. Abu Dhabi consideră că are acum mijloacele pentru a-și asigura independența. Își poate echilibra bugetul la un preț al petrolului mai mic decât cel necesar Arabiei Saudite pentru a-și stabiliza finanțele. Riadul s-a lansat, de altfel, cu întârziere în proiecte gigantice de diversificare economică, care necesită menținerea unor prețuri ridicate ale petrolului.
În Emiratele Arabe Unite, tranziția este mult mai avansată, cu rezerve financiare și capacități de investiții care le oferă o libertate tot mai mare față de disciplina comună. De ce ar accepta cote restrictive care imobilizează aproape 30% din capacitatea lor de producție, când își pot optimiza singure alianțele și piețele? Întrebarea, șoptită de ani de zile, este acum pusă răspicat, iar răspunsul, fără echivoc, sună ca o dezavuare a logicii OPEC.
Războiul dintre, pe de o parte, Statele Unite și Israel, și, pe de altă parte, Iran, a jucat rolul de catalizator. Emiratele au fost ținta care a suferit cel mai mult de pe urma atacurilor cu drone și rachete lansate de Teheran. Aproximativ 2.800 de proiectile au lovit teritoriul lor, mai multe decât au fost îndreptate chiar asupra Israelului. Acest conflict a fragilizat profund modelul economic al Emiratelor, bazat pe atragerea investitorilor și a turiștilor.
Abu Dhabi, care a reproșat vecinilor din Golf lipsa de solidaritate în fața acestor amenințări, este acum încurajat să-și întărească legăturile cu Statele Unite și Israel, chiar dacă aceste două țări poartă o responsabilitate majoră în escaladarea conflictului. Solidaritatea cu Arabia Saudită în cadrul OPEC se estompează în favoarea unei strategii menite să accelereze tranziția economiei emirateze, inclusiv prin încheierea unor noi acorduri tehnologice și financiare cu Washingtonul sau chiar cu Tel Avivul.
Paradoxal, tocmai în momentul în care coeziunea Golfului ar fi trebuit să atingă apogeul în fața unei amenințări comune, Abu Dhabi alege să-și afirme independența. Însă dispune acum de o putere comercială, financiară și diplomatică care îi redefinește prioritățile în funcție de propriile interese, ce depășesc cu mult piața petrolului brut.
Competiție de adaptare
Există aici o ironie a istoriei pe care OPEC nu a anticipat-o. Organizația s-a născut dintr-o voință de suveranitate: recuperarea controlului asupra resurselor naționale de la companiile occidentale, impunerea propriilor prețuri și construirea unei puteri colective. Astăzi, cartelul se destramă în numele aceleiași suveranități. Fiecare stat revendică dreptul de a-și gestiona resursele în funcție de propriile interese, fără a se supune unei discipline ale cărei beneficii îi par din ce în ce mai puțin evidente.
Această fragilizare trimite la o realitate adesea uitată: OPEC nu a fost niciodată o familie unită. A reunit, sub aceeași umbrelă, țări uneori rivale sau chiar ostile, cu traiectorii politice opuse și interese strategice divergente. Veniturile din petrol au mascat mult timp aceste antagonisme. Dar atunci când piața se tensionează și compromisurile devin mai costisitoare, tensiunile latente ies la suprafață.
Logica de cartel pare, astfel, aproape anacronică. Ea presupune un minim de încredere între membri, o viziune comună asupra viitorului și capacitatea de a sacrifica un interes imediat pentru un câștig colectiv amânat. Or, tocmai aceste elemente lipsesc astăzi. Producătorii nu se mai proiectează într-un destin comun, ci într-o competiție de adaptare: unii mizează pe prelungirea erei petrolului, alții pe o tranziție controlată, iar alții pe maximizarea rapidă a rentei înainte ca aceasta să se erodeze.
Vezi și: Moldova nu își poate asigura independența alimentară
Precedentul emiratez ar putea inspira și alte state. Irak, care depășește în mod cronic cotele de producție, și Kuweit privesc situația cu interes. Kazahstanul afirmă că nu intenționează să urmeze exemplul Emiratelor. Dar pentru cât timp vor mai accepta alți membri ai organizației să nu producă la capacitate maximă, riscând ca rezervele lor să devină active depreciate?Coeziunea OPEC, deja afectată de abaterile repetate ale unor membri, iese incontestabil slăbită din această evoluție. Plecarea Emiratelor nu înseamnă neapărat sfârșitul OPEC, dar marchează, fără îndoială, începutul declinului său.
