Înainte de apariția congelatoarelor de uz casnic, mii de oameni își riscau viața pe lacuri înghețate și în munți înalți pentru ca noi să putem conserva alimentele. Așa era viața dură a tăietorilor de gheață.
Imaginează-ți pentru un moment viața ta fără frigider. Până acum aproximativ un secol, exista o categorie profesională esențială pentru conservarea alimentelor și menținerea băuturilor reci. Pentru a păstra frigul în locuințe existau tăietorii de gheață – o meserie periculoasă și indispensabilă, care a pus bazele refrigerării moderne înainte de a fi eliminată de apariția electricității și a congelatoarelor domestice, Scrie National Geographic.
Vezi și: Moldova nu își poate asigura independența alimentară
Deși civilizații antice precum cea greacă, romană sau chineză stocau deja zăpadă și gheață în timpul iernii pentru a le folosi în lunile calde, abia în secolul al XIX-lea extracția gheții a devenit o industrie globală uriașă. De la lacurile înghețate din Scandinavia și America de Nord până la „gropile de zăpadă” din locuri precum Moral de Calatrava, în Spania, gheața era un bun de primă necesitate.
Procesul era o adevărată capodoperă de logistică și forță brută. În regiuni precum Selkirk, în Canada, sau de-a lungul fluviului Sfântul Laurențiu, tăietorii de gheață așteptau ca apa să înghețe până la o grosime de cel puțin 30 de centimetri. Atunci începea munca grea: mai întâi curățau zăpada de pe suprafață, apoi, folosind pluguri trase de cai, trasau grile perfecte pe lacul înghețat. În final, cu fierăstraie uriașe, uneori mai lungi de un metru, tăiau blocuri de gheață de 20 până la 45 de kilograme.
În România, recoltau iarna blocuri mari de gheață din lacurile înghețate și le păstrau în spații subterane special amenajate numite ghețării sau beciuri de gheață, pentru a le vinde în timpul verii.
Cum reușeau să păstreze gheața până vara? Blocurile erau scoase din apă prin canale deja tăiate și încărcate pe sănii sau căruțe. Destinația lor erau depozitele de gheață. Aceste construcții erau realizate după principii termodinamice care astăzi par simple, dar atunci erau revoluționare: erau parțial îngropate sau construite cu pereți groși, izolanți.
Secretul conservării era rumegușul sau paiele. Blocurile de gheață erau depozitate în straturi groase de rumeguș, care reducea drastic transferul de căldură. Acesta acționa ca un izolator excelent, permițând gheții să reziste luni întregi și să aprovizioneze spitale, pescării și gospodării înstărite chiar și în mijlocul verii.
Nu este greu de înțeles că meseria de tăietor de gheață era una dintre cele mai dure și periculoase ale Revoluției Industriale. Lucrătorii, adesea pescari sau agricultori care căutau venituri suplimentare iarna, se confruntau cu temperaturi extreme.
Riscul de degerături era constant, dar adevăratul pericol era gheața fragilă. Un pas greșit sau o eroare de calcul putea face ca un om sau chiar calul său să cadă în apa înghețată, ceea ce ducea adesea la moarte prin înec sau hipotermie. Cu toate acestea, cererea de gheață era atât de mare încât companii precum Arctic Ice Company, fondată în 1882, transportau sute de mii de kilograme de gheață în fiecare sezon, susținând economia locală și dezvoltarea industriilor pescuitului și berii.
Începutul sfârșitului acestei meserii a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea și s-a concretizat în primele decenii ale secolului XX. Odată cu invenția sistemelor de refrigerare mecanică și, ulterior, cu răspândirea frigiderelor electrice în anii 1920–1930, nevoia de gheață naturală s-a prăbușit.
Citește și: Cresc cheltuielile pentru apărare
Tehnologia a adus igienă (gheața naturală era uneori contaminată) și confort. Tăietorii de gheață, asemenea altor meserii dispărute, au devenit parte din istorie. Totuși, ei au demonstrat importanța lanțului frigorific, un concept esențial astăzi pentru industria alimentară și farmaceutică globală.
În mod surprinzător, în timp ce meseria a dispărut în lumea industrializată, în Anzii ecuadorieni tradiția a supraviețuit. Până de curând, lumea îl privea cu admirație pe Baltazar Ushca, cunoscut drept „ultimul tăietor de gheață de pe Chimborazo”.
Timp de peste 60 de ani, Baltazar urca de două ori pe săptămână până la 4.800 de metri altitudine pe vulcanul Chimborazo. Cu un topor, un târnăcop și o voință de fier, extrăgea blocuri de gheață glaciară pe care le vindea în piețele din Riobamba, unde erau folosite pentru sucuri și băuturi tradiționale.
Povestea sa a devenit cunoscută la nivel mondial datorită unui documentar realizat de prezentatorul ucrainean Dmytro Komarov. Gheața pură extrasă de Baltazar a fost analizată în laborator și a stat la baza unei afaceri cu apă îmbuteliată din ghețarul Chimborazo.
Baltazar a murit în 2024, la vârsta de 80 de ani, după ce fusese deja recunoscut drept o adevărată legendă vie.
