Războiul din Ucraina și cel din Iran sunt foarte diferite, dar pe cei doi politicieni care le-au pornit îi reunește o deziluzie în materie de autoritate, comentează The Guardian.
Un președinte puternic, autoproclamat salvator al mândriei naționale, este prins într-un conflict pe care nu-l poate câștiga, dar pe care nu știe cum să-l încheie fără să pară un ratat. Un cult al infailibilității îl împiedică să recunoască, fie și în fața lui însuși, o gafă strategică. Ar putea fi vorba de Donald Trump sau de Vladimir Putin; de Iran sau de Ucraina, potrivit stiripesurse.
Citește și: Cresc cheltuielile pentru apărare
În plus, conflictele și regimurile implicate diferă mult. Campania Rusiei de a eradica o democrație vecină este mai respingătoare în privința concepției și mai sângeroasă în sine, comparativ cu efortul eșuat al Statelor Unie de a înlătura dictatura de la Teheran. În plus, ea a durat mult mai mult. Primul Război Mondial a fost mai scurt decât o „operațiune militară specială” care ar fi trebuit să cucerească Kievul în câteva săptămâni.
Armata Roșie Sovietică a respins invazia nazistă și a mărșăluit spre Berlin în mai puțin timp decât le-a luat forțelor lui Putin să ocupe o porțiune din estul Ucrainei, iar ele nu înaintează prea semnificativ. Războiul „a ars” trilioane de ruble și a sacrificat sute de mii de vieți fără vreun rezultat palpabil în privința grandorii naționale.
Eșecul este prea mare pentru ca mașinăria de propagandă a Kremlinului să-l poată ascunde. Civilii aflați la sute de kilometri de linia frontului văd norii de fum negru proveniți de la rafinăriile de petrol lovite de dronele ucrainene cu rază lungă de acțiune. Ei simt cum salariile lor se topesc din cauza inflației. Au observat că parada de Ziua Victoriei de luna trecută – ziua sfântă a militarismului rus – a fost ciudat de modestă. Tradiționala paradă cu tancuri și cu rachete nu a putut continua atâta vreme cât cerul de deasupra Pieței Roșii era vulnerabil în fața atacurilor aeriene ucrainene.
Sondajele de opinie oficiale au arătat o scădere a sprijinului față de Putin, coborând de la înălțimi imposibile la unele improbabile. Întrucât agențiile de colectare a datelor sunt sub controlul statului, acest moment neplăcut poate fi mai degrabă considerat drept simptom al luptei pentru influență între facțiuni din cadrul regimului. Pragmaticii din administrația civilă ar fi putut oferi o licărire a vulnerabilității prezidențiale drept un avertisment adresat durilor din aparatul de securitate, semnalându-le că modul lor de abordare nu funcționează. Sondajele au revenit la normalitatea adulatoare după o pauză pentru revizie „metodologică”.
Orice lobby intern rusesc în sprijinul încheierii războiului se izbește de faptul că Putin vede conflictul ca pe o luptă existențială pentru a răzbuna onoarea națională în fața perfidului Occident. El se prezintă drept o întruchipare a destinului național, reafirmând supremația civilizației ruse asupra zonelor de frontieră la care ar avea dreptul din punct de vedere istoric. Un astfel de om nu acceptă ușor perspectiva unor tratative cu Volodimir Zelenski ca de la egal la egal, acesta din urmă fiind președintele legitim al unei țări independente.
Viziunea lui Trump asupra lumii este mai puțin încărcată cu mitologie antică, ea bazându-se mai degrabă pe un narcisism și pe celebritate, dar efectul este același. El împărtășește conceptul lui Putin despre ‚puteri alfa’, ale căror interese prevalează în fața oricăror alte revendicări de suveranitate ale națiunilor mai mici din vecinătatea lor. El a fost ușor de convins că soarta Ucrainei era fără speranță și că Putin deținea toate „cărțile”, deoarece asta i-ar fi jignit propriul simț al „maiestății”, dacă ar fi crezut că cineva de teapa geopolitică a lui Zelenski ar putea fi un învingător.
La fel ca Putin, Trump este izolat pe o insulă a iluziei dictatoriale, înconjurat de consilieri și de miniștri prea lași sau prea orbiți de ideologie ca să poată privi țărmul îndepărtat al realității și să poată sugera o cale de întoarcere. Pentru președintele rus, ar putea exista o oarecare compensație în a vedea niște State Unite umilite în Orientul Mijlociu, dar câștigurile sunt mai mici decât păreau la începutul războiului. Creșterea veniturilor din majorarea prețurilor petrolului a fost în mare parte anulată de costurile și de impedimentele logistice ale dronelor ucrainene care aterizează pe infrastructura industrială.
În același timp, o Administrație Trump împotmolită în negocieri cu Teheranul nu mai are nicio bandă de circulație destinată Ucrainei. Asta schimbă șansele împotriva lui Putin în pariul său potrivit căruia Zelenski ar putea fi intimidat de Casa Albă și convins să cedeze niște teritorii pe care soldații ruși nu au reușit să le cucerească. De asemenea, asta le oferă aliaților europeni ai Ucrainei o implicare mai mare și mai activă. Mai mult decât oricine de la Washington, aceștia simt nevoia urgentă de a opri agresiunea Kremlinului.
Această agendă a devenit mai ușor de urmărit după înfrângerea lui Viktor Orbán în alegerile maghiare de la începutul acestui an. Îndepărtarea ‚influencerului’ favorit al lui Putin din activitatea europeană a dus la o deblocare promptă a ajutorului către Kiev. Există semne de elan în spatele unei inițiative de pace conduse de Europa. La o reuniune recentă a miniștrilor de externe din UE, s-a discutat despre candidații care ar conduce negocierile cu Moscova. Săptămâna aceasta, Keir Starmer l-a primit pe Zelenski, alături de germanul Friedrich Merz și de francezul Emmanuel Macron, la un summit în Downing Street.
Aceste manifestări de solidaritate maschează decalajul dintre ceea ce Ucraina are nevoie în materie de aparatură militară și ceea ce europenii sunt dispuși să ofere. Încă nu este clar ce ar dori cu adevărat să facă o „coaliție a celor dispuși” să asigure pacea în Ucraina fără SUA. Dar încrederea lui Putin, potrivit căreia Occidentul decadent nu-și va putea păstra traiectoria atunci când se va izbi de rezervele inepuizabile de vitejie bărbătească ale Rusiei, nu s-a arătat justificată.
Din nou, acesta este un alt lucru pe care Putin îl are în comun cu Trump sau pe care ultranaționalismul rus îl împărtășește cu Maga-mania (aluzie la MAGA – Make America Great Again – Să redăm măreția Americii – sloganul electoral al lui Donald Trump, n. red.). Ambele mișcări văd Europa ca pe o civilizație decrepită în agonie, în pragul sinuciderii culturale prin supradoză de imigrație și prin degenerare liberală. Este un diagnostic repetat de mulți naționaliști și conservatori obișnuiți din Europa, ajutați fiind în călătoria lor ideologică de campanii de influență online, evidente sau ascunse, originare din Rusia și din SUA.
De asemenea, este vorba despre o subestimare a forței definitorii a democrației liberale, respectiv, rezistența oferită de pluralism și acceptarea instituțională a unei opoziții legitime. Un om autoritar puternic, care nu vede nicio diferență între voința sa și destinul națiunii, tratează disidența ca pe un atac la adresa autorității sale, ea echivalând cu trădarea. El se află în vârful unui edificiu al puterii care promovează loialitatea în detrimentul adevărului, până când însăși realitatea este alungată din preajma sa.
Citește și: Chișinăul apără dreptul militarilor moldoveni de a purta drapelul național în Zona de Securitate
În SUA, acest proces încă mai poate fi corectat prin control și echilibru constituțional, prin alegeri corecte, o presă liberă și instanțe independente. Nu însă și în Rusia. De aceea, democrațiile europene trebuie să demonstreze că sistemul lor de guvernare nu este doar mai bun în principiu, ci și mai puternic în practică. Iar modul prin care o pot face, este acela de a considera lupta Ucrainei drept propria luptă.
