Recunoașterea genocidului armean, un pas făcut recent de Israel, a fost întotdeauna mult mai mult decât o chestiune de memorie istorică. Statele nu recunosc genocidul pur și simplu pentru că descoperă brusc adevărul, scrie El Pais.
Adevărul a fost acolo de la bun început. Supraviețuitorii au vorbit timp de decenii. Diaspora armeană a făcut presiuni, a scris, a insistat și și-a amintit de nenumărate ori. Dacă respectul pentru victime ar fi fost suficient, recunoașterea ar fi venit de mult. Ceea ce se schimbă este climatul politic: costul supărării Turciei și utilitatea transformării memoriei altcuiva în propriul mesaj diplomatic.
Vezi și: Destinații de vacanță care îți schimbă viața
Statele Unite și Germania sunt două exemple clare ale acestei logici. Timp de decenii, Washingtonul a evitat să numească exterminarea din 1915 drept genocid pentru a nu irita Turcia, un aliat NATO prea important pentru a fi ofensat de un singur cuvânt. De aceea, gestul președintelui american de atunci, Joe Biden, din 2021, a fost istoric, dar și politic. A venit într-un moment în care relațiile cu omologul său turc, Recep Tayyip Erdoğan, erau deja foarte tensionate: achiziționarea de către Turcia a sistemului rusesc de apărare aeriană S-400 , tensiunile legate de Siria, autoritarismul crescând în Turcia și sentimentul că Ankara încetase să se mai comporte ca un aliat de încredere. Biden nu a descoperit în 2021 ce s-a întâmplat în 1915. El a conchis pur și simplu că Turcia nu mai avea aceeași putere de veto asupra istoriei armene.
Ceva similar s-a întâmplat în Germania lui Merkel. Bundestagul a recunoscut genocidul armean în 2016, printr-o rezoluție simbolică, deoarece a admis și responsabilitatea istorică a Imperiului German, aliat al otomanilor în timpul Primului Război Mondial. Dar nici acest lucru nu a venit în vid. Germania se confrunta atunci cu o relație dificilă cu Erdoğan, marcată de criza refugiaților sirieni și de acordul dintre Uniunea Europeană și Turcia. Aceasta din urmă și-a retras ambasadorul după vot. Decizia a fost semnificativă din punct de vedere moral, dar a dezvăluit și un paradox: chiar și acte de justiție istorică au loc atunci când contextul politic le permite.
În ambele cazuri, recunoașterea nu poate fi redusă exclusiv la o manevră împotriva Turciei. Acest lucru ar fi nedrept. Au existat presiuni din partea diasporei armene, a muncii istoricilor, a amintirilor supraviețuitorilor și a unei lungi lupte împotriva negaționismului. Însă momentul respectiv ilustrează modul în care funcționează adesea politica internațională: adevărul istoric este rareori suficient de la sine. Are nevoie de o fereastră de oportunitate. Iar această fereastră se deschide de obicei atunci când statele calculează că pot pronunța acel adevăr fără a plăti un preț excesiv.
Cel mai recent exemplu este Israelul. Guvernul israelian a decis să recunoască genocidul armean la mai bine de un secol după ce Imperiul Otoman – din care a apărut Turcia modernă – a deportat, expulzat și exterminat cea mai mare parte a populației sale armene. Este o declarație care ar putea părea achitarea tardivă a unei datorii morale. Dar în politica internațională, cuvintele vin rareori fără consecințe. Vin atunci când este convenabil, când costurile depășesc beneficiile sau când memoria victimelor poate fi folosită ca instrument.
Israelul, un stat construit pe memoria Holocaustului, a evitat timp de decenii să recunoască oficial genocidul armean. O face acum, într-un moment în care relațiile sale cu Turcia sunt la cel mai scăzut nivel, când Ankara îl acuză pe Netanyahu de crime în Gaza și când guvernul israelian însuși trebuie să-și recapete autoritatea morală grav erodată. Întrebarea nu este doar de ce Israelul recunoaște acum genocidul armean. Întrebarea este de ce nu a făcut-o înainte.
Decizia anunțată de guvernul israelian în urmă cu două săptămâni se confruntă încă cu un viitor parlamentar incert: trebuie aprobată de Knesset pentru a deveni recunoaștere oficială. “Nu cred că este un pas istoric serios”, spune Stefan Ihrig, istoric la Universitatea din Haifa și specialist în istoria turcă și europeană. Pentru Ihrig, problema nu este recunoașterea în sine, ci modul, momentul și utilizarea politică a unui act care ar trebui să aparțină domeniului memoriei, nicidecum represaliilor diplomatice.
Suspiciunea este greu de evitat. Ministrul israelian de Externe, Gideon Saar, a prezentat decizia ca pe o “datorie morală și istorică”. Dar gestul vine pe fondul unui conflict cu Turcia și în timp ce Parlamentul israelian se apropie de o posibilă dizolvare, ceea ce ar putea lăsa inițiativa în suspensie. Ihrig o rezumă ca pe o mișcare a unui guvern în retragere, fără un viitor real. Cu alte cuvinte: un mesaj către Ankara care spune: “Și noi vă putem redeschide rănile”.
Vahram Ter-Matevosyan, istoric și specialist în Turcia și Caucazul de Sud, nu crede că gestul va provoca o ruptură dramatică între Israel și Turcia. Relația, spune el, este deja prea tensionată. “Este greu de imaginat că această recunoaștere va deveni cauza unei noi crize”, explică el. Consecința s-ar putea să nu fie o ruptură fizică, ci mai degrabă o escaladare simbolică. Un alt argument pentru Erdoğan. Un alt exemplu despre cum memoria armeană este din nou târâtă într-un război care nu este armean.
Și aici intervine Armenia. Guvernul lui Nikol Pașinian a evitat să celebreze decizia. Nu este un detaliu mărunt. Când Biden a recunoscut genocidul armean în 2021 , Pașinian l-a salutat ca pe un act de justiție istorică. Acum, confruntându-se cu Israelul, a preferat să se distanțeze și să vorbească despre evitarea “instrumentalizării” genocidului armean: utilizarea sa ca armă, însușirea memoriei altcuiva în scopuri actuale. Pașinian declarase deja în martie 2025 că recunoașterea internațională nu se numără printre prioritățile actuale ale politicii externe armene. Pentru mulți armeni, această declarație a sunat ca o ruptură.
Citește și: Chișinăul apără dreptul militarilor moldoveni de a purta drapelul național în Zona de Securitate
Ter-Matevosian interpretează acest lucru ca pe o schimbare profundă. “Recunoașterea internațională a genocidului armean nu are ce căuta în prioritățile de politică externă ale guvernului său, deoarece contrazice fundamentele și principiile directoare ale cadrului său post-2020: Era Păcii și normalizarea relațiilor cu vecinii Armeniei”, notează el. Statul armean actual pare să dorească să acționeze mai puțin ca purtător de cuvânt al unei cauze istorice globale și mai mult ca un stat mic și vulnerabil, înconjurat de dușmani.
Cazul israelian adaugă încă un strat de cinism. Israelul recunoaște armenii uciși în 1915, dar mulți armeni își amintesc de strânsa sa cooperare militară cu Azerbaidjanul în timpul războiului din Nagorno-Karabah (Arțah în armeană) din 2020 și de tăcerea Israelului din 2023, când peste 100.000 de armeni au fost expulzați din regiune în urma ofensivei Azerbaidjanului.
Și privesc, mai presus de toate, spre Ierusalim, unde comunitatea armeană din Cartierul Armean din Orașul Vechi se confruntă de ani de zile cu o criză existențială din cauza așa-numitei Grădini a Vacilor. Levon Kalaidjian, un armean născut și crescut în Cartierul Armean din Ierusalim, privește recunoașterea israeliană dintr-o perspectivă mult mai concretă decât o rezoluție guvernamentală. El își amintește că mulți supraviețuitori și orfani ai anului 1915 au fost primiți de mănăstirea armeană și de Grădina Vacilor. “De aceea, Grădina Vacilor este importantă pentru istoria noastră, nu doar datorită amplasării sale geografice în Orașul Vechi”, explică el.
Pentru Kalaidjian, această istorie explică de ce recunoașterea israeliană este primită în Cartierul Armenesc cu un amestec de prudență și scepticism. Comunitatea nu se îndoiește de importanța rostirii cuvântului “genocid” de către Israel, dar nici nu poate separa acest gest de ceea ce trăiește astăzi la Ierusalim. “Nu aș spune că israelienii îi urăsc pe armeni”, susține el. Problema, potrivit lui, este una politică. Sub guvernul lui Netanyahu, afirmă el, grupurile extremiste se simt din ce în ce mai protejate și au mai multă libertate de a face presiuni asupra comunităților neevreiești din Ierusalim. Kalaidjian nu simte că autoritățile israeliene au protejat suficient comunitatea armeană de aceste grupuri. El consideră că climatul politic și sprijinul poliției le-au dat mai multă putere.
Aici devine stânjenitoare recunoașterea israeliană. Ce înseamnă să recunoști armenii morți dacă armenii vii din Ierusalim simt că administrația israeliană nu îi protejează de cei care le amenință prezența istorică? Ihrig o spune direct: “Există o contradicție. Israelul ar trebui să le faciliteze armenilor să trăiască în Ierusalim și în alte părți ale țării, nu să-i facă să se simtă amenințați”.
Recunoașterea genocidului armean va rămâne necesară: negarea a fost o a doua formă de violență timp de peste un secol. Însă cazul israelian ne obligă să ne punem o întrebare mai puțin confortabilă: ce valoare are un adevăr istoric atunci când este proclamat târziu, în momentul cel mai oportun și fără a aborda prezentul? Victimele din 1915 nu au nevoie ca Netanyahu să știe ce s-a întâmplat. Nici nu au nevoie ca Erdoğan să nege. Întrebarea este alta: ce fac cei vii cu această amintire?Israelul a decis să spună adevărul. Însă un adevăr rostit în cel mai potrivit moment, fără a-i privi direct pe armenii care încă trăiesc sub autoritatea sa la Ierusalim, riscă să sune mai puțin ca o reparație istorică și mai mult ca o manevră diplomatică.
