În cei peste 18 ani de când se află la putere, Vladimir Putin se laudă că a făcut Rusia să revină în prim-planul scenei internaţionale, dar aceasta cu preţul celor mai grave tensiuni cu ţările occidentale de la încheierea Războiului Rece, comentează AFP înaintea alegerilor prezidenţiale din 18 martie din Rusia, la care Putin candidează pentru un nou mandat, transmite şi agerpres.
Aliată fermă a Damascului, Rusia s-a opus de 11 ori prin veto unor proiecte de rezoluţii ale ONU de la începerea mişcării contestatare în Siria, declanşată în aprilie 2011 pe valul “Primăverii arabe”, pentru a proteja regimul preşedintelui Bashar al-Assad.
Citeşte şi: Stephen Hawking a murit la vârsta de 76 de ani
Kremlinul, care pozează în factor de menţinere a stabilităţii, nu a văzut cu ochi buni primăverile arabe şi a asimilat drept o trădare scenariul libian. O intervenţie internaţională, devenită posibilă după abţinerea Rusiei şi a Chinei în timpul votului din cadrul Consiliului de Securitate al ONU în martie 2011, a condus la moartea violentă a lui Moammar Gaddafi, aruncând ţara în haos.
Lansată în 2015, intervenţia militară rusă în Siria a răsturnat datele conflictului sirian, permiţând forţelor guvernamentale să recucerească cea mai mare parte a teritoriului de la rebeli şi jihadişti.
Pentru a încerca să rezolve acest conflict, Rusia a constituit un trio inedit cu Iranul, alt aliat al regimului sirian, şi cu Turcia, care îi susţine pe rebeli. Ea s-a impus astfel ca actor major în Orientul Mijlociu.
La începutul anului 2014, mişcarea prooccidentală din Maidan (Piaţa Independenţei din Kiev) s-a transformat în una sângeroasă şi a dus la fuga preşedintelui prorus Viktor Ianukovci. În câteva zile, indivizi înarmaţi fără însemne distinctive – soldaţi ruşi, cum va spune mai târziu Vladimir Putin – preiau controlul asupra peninsulei ucrainene Crimeea, care este anexată în 18 martie de către Rusia, după un referendum considerat ilegal de comunitatea internaţională.
În săptămânile următoare, anexarea este urmată de declanşarea conflictului armat între armata ucraineană şi separatişti proruşi în estul Ucrainei, soldat de atunci cu peste 10.000 de morţi.
Citeşte şi: Donald Trump îşi doreşte ca SUA să-şi formeze o ‘armată spaţială’
Lovită din 2014 de sancţiuni americane şi europene fără precedent, Rusia este acuzată de Kiev şi de ţările occidentale că îi susţine din punct de vedere militar pe rebeli, ceea ce Moscova dezminte cu vehemenţă.
Între timp, Rusia menţine mii de soldaţi în Transnistria, regiune rusofonă care s-a separat de Republica Moldova la începutul anilor 1990, după destrămarea URSS. Baze militare ruseşti sunt desfăşurate de asemenea în Abhazia şi în Osetia de Sud, două regiuni georgiene separatiste, cărora Rusia le-a recunoscut independenţa în 2008, în urma unui război-fulger cu Georgia.
Spre deosebire de Washington, care a agitat mult timp ameninţarea sancţiunilor, Moscova a invitat întotdeauna la un dialog cu Phenianul pe baza unei foi de parcurs definite de Rusia şi China.
Rusia a susţinut totuşi la sfârşitul anului 2017 o rezoluţie a ONU care impune noi sancţiuni Coreei de Nord, în special restricţii asupra importurilor de petrol, de importanţă crucială pentru programele de rachete şi nuclear ale Phenianului.
La începutul lunii ianuarie, Vladimir Putin a făcut un elogiu conducătorului nord-coreean Kim Jong Un, “un politician matur”, când acesta a arătat semne de deschidere în mesajul său adresat naţiunii, cu ocazia Anului Nou.
Citeşte şi: La ordinul lui Duterte, Filipine se retrage din CPI
Poziţiile Moscovei şi Washingtonului sunt total opuse în mai multe dosare internaţionale ca Ucraina, Iran şi Siria. Dar după alegerea la Casa Albă a lui Donald Trump, care promitea o apropiere de Rusia, relaţiile lor au fost înveninate de acuzaţiile de ingerinţă rusească în alegerile prezidenţiale americane, în special cu ajutorul unor hackeri şi “trolli” pe reţelele de socializare.
De mai mulţi ani, Moscova denunţă desfăşurarea scutului antirachetă american în Europa de Est şi, mai general, întărirea prezenţei NATO la frontierele sale, ceea ce îi serveşte drept justificare pentru a-şi întări propriile capacităţi militare.
Trezind temeri cu privire la o nouă cursă a înarmărilor, Washingtonul a anunţat în februarie că intenţionează să se doteze cu noi arme nucleare de slabă putere, în timp ce Vladimir Putin s-a lăudat la începutul lunii martie cu noi rachete ruseşti “invincibile”.
În plină tensiune cu Occidentul, Rusia caută să strângă legăturile cu aliaţii săi tradiţionali, precum China, India şi Venezuela.
Legate printr-un enorm contract asupra livrărilor de gaze ruseşti Chinei, Moscova şi Beijingul fac de asemenea front comun pe scena internaţională, în special în cursul voturilor de la ONU. Relaţiile lor sunt în prezent la “cel mai bun nivel al lor în istorie”, potrivit liderului chinez Xi Jinping.
Rusia a semnat în ultimii ani numeroase contracte cu India, client important de multă vreme pentru armamentul rusesc, şi şi-a întărit legăturile cu America Latină, în special cu Venezuela, împreună cu care are acelaşi inamic american.
Moscova a dat recent un impuls financiar Venezuelei, aflată în pragul falimentului, restructurând un împrumut de trei miliarde de dolari, acordat în 2011.
