Au trecut 137 de ani de la trecerea Dincolo a lui Mihai Eminescu și nici acum nu e rezolvată clar cauza pentru care poetul a închis ochii pentru totdeauna.
Puține subiecte din cultura română au provocat atâtea controverse precum moartea lui Mihai Eminescu, potrivit stiripesurse.
Citește și: Chișinăul apără dreptul militarilor moldoveni de a purta drapelul național în Zona de Securitate
Eminescu avea doar 39 de ani când, la 15 iunie 1889, a închis ochii pentru totdeauna și nici acum nu există răspunsuri clare la întrebări obiective.
„De ce a murit Eminescu”? Aceasta e întrebarea care împarte, desparte și iar îi împarte deopotrivă pe istorici, medici, eminescologi.
Versiunea oficială și ce am învățat la școală: complicații ale unei boli nervoase. Literatura de specialitate mai adaugă: boală nervoasă agravată de sifilis și de probleme cardiace.
Cu toate astea, documente și mărturii din ultimele decenii încearcă atestarea unei alte ipoteze: poetul ar fi murit în urma unei lovituri primite în ospiciul doctorului Șuțu din București.
În volumul „Eminescu târziu. Trecerea”, cercetătorul Nicolae Georgescu reia documentele epocii și reconstruiește ultimele luni din viața poetului.
Cartea nu oferă un verdict definitiv, dar arată cât de neclară și contradictorie este povestea morții lui Eminescu.
Una dintre cele mai tulburătoare relatări apare într-un articol publicat în ziarul „Universul”, în 1926. Martorul este Dumitru Cosmănescu, fost frizer al regelui și apropiat al poetului, care susține că l-a îngrijit pe Eminescu în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu.
Potrivit acestuia, în după-amiaza zilei morții, Eminescu i-ar fi propus să iasă la plimbare prin grădina ospiciului și să cânte împreună „Deșteaptă-te, române!”.
În timpul plimbării, un alt pacient l-ar fi lovit pe poet din spate cu o cărămidă în zona capului.
„Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat”, a povestit Cosmănescu. Martorul susține că poetul i-ar fi spus: „Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Asta m-a omorât!”. La scurt timp după incident, Eminescu ar fi murit.
Relatarea a fost considerată mult timp exagerată sau neverosimilă.
Totuși, Nicolae Georgescu arată că ea coincide cu alte mărturii din epocă, inclusiv cu scrisoarea surorii poetului, Harieta Eminovici, care afirma că moartea fratelui său „a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun”.
În 1931, medicul V. Vineș, care îl tratase pe Eminescu la Institutul Caritatea, a publicat în revista „România medicală” o explicație complet diferită. Potrivit lui, poetul suferea de o boală psihică severă și de o afecțiune cardiacă mai veche.
Doctorul descrie un Eminescu dezorientat, slăbit fizic, cu tulburări neurologice și psihice. El susține că poetul fusese lovit accidental cu o piatră de un alt pacient, dar rana ar fi fost superficială și s-ar fi vindecat rapid.
Problema ar fi apărut ulterior, când Eminescu și-ar fi infectat singur pansamentul, provocând un erizipel – o infecție gravă a pielii.
Potrivit medicului, această complicație, combinată cu boala cardiacă de care suferea deja, ar fi dus la moartea poetului prin sincopă cardiacă.
Această versiune a fost preluată ulterior de George Călinescu și a devenit, practic, explicația oficială a morții lui Eminescu pentru mare parte a secolului XX.
O altă controversă privește diagnosticul de sifilis, repetat ani la rând în biografiile poetului.
Nicolae Georgescu arată însă că multe dintre presupusele dovezi sunt indirecte și interpretate forțat. În plus, tratamentul cu mercur administrat poetului – standard pentru sifilis în epocă – i-ar fi putut agrava starea generală.
Mai mulți cercetători moderni au pus sub semnul întrebării diagnosticul de sifilis, considerând că simptomele lui Eminescu ar putea indica alte afecțiuni neurologice sau efectele intoxicației cu mercur.
Citește și: Cresc cheltuielile pentru apărare
Nicolae Georgescu nu afirmă direct că Eminescu a fost asasinat, dar sugerează că varianta unei lovituri mortale nu poate fi eliminată complet. El vorbește despre posibilitatea unei „a doua agresiuni” asupra poetului și despre încercarea medicilor de a evita un scandal public care ar fi compromis imaginea ospiciului.
Autorul atrage atenția și asupra condițiilor din azilele psihiatrice ale vremii, unde pacienții violenți și cei liniștiți erau ținuți împreună, fără supraveghere adecvată.
„Nu e vina stabilimentului că ținea laolaltă nebuni cuminți și furioși – ci a celor care l-au adus pe Eminescu aici”, notează Georgescu.
La mai bine de 130 de ani de la moartea poetului, cazul Eminescu rămâne deschis interpretărilor. Unele documente indică o moarte naturală, provocată de boală și complicații medicale. Altele sugerează o moarte violentă, ascunsă sub explicații convenabile.
Cert este că ultimele luni din viața lui Eminescu au fost marcate de izolare, suferință și tratamente discutabile.
Iar imaginea poetului genial, internat într-un ospiciu și mort în condiții neclare, continuă să provoace emoție și controverse peste tot în societatea românească.
