În timp ce liderii Uniunii Europene se reunesc în Cipru, președintele țării, Nikos Christodoulides, i-a îndemnat să abordeze o lacună de lungă durată din arhitectura de securitate a blocului – modul în care UE reacționează în cazul în care unul dintre statele sale membre este atacat.
Înaintea summitului informal de de la Nicosia, Christodoulides a făcut apel la colegii săi lideri ai UE să elaboreze un „ghid” clar pentru a răspunde unui scenariu în care un stat membru ar fi atacat. Pentru Cipru, întrebarea este pertinentă.
Luna trecută, o dronă Shahed a lovit o bază aeriană britanică de pe coasta de sud a insulei. Potrivit oficialilor ciprioți, drona a fost lansată din Liban – o reamintire a proximității insulei față de o regiune din ce în ce mai instabilă. În centrul discuției se află articolul 42.7 din Tratatul privind Uniunea Europeană, clauza de apărare reciprocă a blocului.
Acesta obligă toate cele 27 de state membre să ofere „ajutor și asistență prin toate mijloacele aflate la dispoziția lor” dacă unul dintre ele este victima unei agresiuni armate. Articolul 42.7 a fost invocat până în prezent o singură dată – de către Franța, în urma atentatelor de la Paris din 2015.
Totuși, acest lucru s-a întâmplat în contextul unui atac terorist, nu al unui atac militar convențional între state, iar Franța l-a utilizat pentru a solicita sprijin în combaterea terorismului. În ceea ce privește aplicarea integrală a articolului, Christodoulides a declarat: „Avem articolul 42.7 și nu știm ce se va întâmpla dacă un stat membru va invoca acest articol.” Obiectivul actual, a adăugat el, este „elaborarea unui plan operațional” care să stabilească modul în care o astfel de asistență ar funcționa în practică.
Suprapunerea cu NATO
Ca răspuns la atacul cu drone din luna trecută asupra Ciprului, mai multe țări din UE – printre care Franța, Spania, Grecia, Țările de Jos și Portugalia – au trimis unități navale echipate cu sisteme anti-drone. Însă, deși reacția a fost rapidă, aceasta a fost mai degrabă improvizată decât ghidată de un cadru convenit la nivelul UE.
Această experiență a dat naștere la solicitări pentru o abordare mai structurată. O dilemă centrală este modul în care articolul 42.7 ar interacționa cu clauza de apărare colectivă a NATO, articolul 5.
Având în vedere că multe țări din UE sunt și membre ale NATO, suprapunerea obligațiilor ar putea crea confuzie în cazul unei crize. Christodoulides a ridicat problema mecanismului care ar avea prioritate și a modului în care ar fi împărțite responsabilitățile, transmite RFI.
Este pusă sub semnul întrebării și amploarea oricărei reacții – dacă asistența ar fi coordonată colectiv la nivelul UE, urmând modelul NATO, sau ar reveni în primul rând statelor vecine.
