Magia care odată ne ținea treji toată după-amiaza se stinge acum în câteva minute. Problema, potrivit cercetărilor psihologice, nu este reprezentată de texturile neclare sau de mecanica greoaie. Este persoana care ține controlerul în mână.
Durerea care îi atrage pe adulți către vechile cartușe este nostalgia. Teoreticiana culturală Svetlana Boym a definit nostalgia ca „o dorință de a avea un cămin care nu mai există sau care nu a existat niciodată”, potrivit stiripesurse.
Citește și: Cresc cheltuielile pentru apărare
Ea a numit-o un sentiment de pierdere și de dezrădăcinare, dar și „o idilă cu propria fantezie”, arată DailyGalaxy.
Boym a împărțit nostalgia în două curente. Nostalgia restaurativă insistă asupra reconstruirii căminului pierdut. Nostalgia reflexivă zăbovește în dorul însuși, amânând orice întoarcere, adesea cu ironie sau tristețe.
Jocurile retro trăiesc în tensiunea dintre cele două. Jucătorul știe că trecutul nu poate fi reasamblat. Dorința de a încerca nu dispare oricum.
Creierul adâncește iluzia. Psihologii descriu un fenomen numit „reminiscence bump”, o tendință de a codifica amintirile din adolescență și începutul vârstei adulte cu o vivacitate exagerată.
Identitatea se consolidează în acei ani. Încărcătura emoțională a acelei perioade imprimă experiențele în memorie mai profund decât evenimentele din orice altă etapă a vieții.
Pentru cineva care joacă din nou un joc din copilărie, amintirea software-ului se contopește cu amintirea persoanei care l-a jucat prima dată.
Creierul netezește marginile aspre, vârfurile de dificultate chinuitoare, ecranele de încărcare care se întindeau la nesfârșit. Amplifică triumfurile. Jocul amintit pare mult mai bun decât a fost vreodată cel real.
Amintirea nu este singurul lucru care s-a schimbat. S-a schimbat și modul în care joacă adulții. În copilărie, jucătorii intrau cu ușurință în ceea ce psihologul Mihaly Csikszentmihalyi a numit o stare de flux, o condiție de absorbție totală în care timpul se curbează și acțiunea pare automată.
Vezi și: Moldova nu își poate asigura independența alimentară
În același moment, sarcina mentală a vârstei adulte se revarsă. O parte din atenție rămâne fixată pe termenul limită de la serviciu, pe factura neplătită, pe cina care încă trebuie pregătită. Un copil ar putea să se izoleze de lume.
Un adult nu poate reduce la tăcere zgomotul de fond al responsabilităților pentru mult timp. Imersiunea completă devine o luptă, nu un lucru dat.
Jocul nu s-a deteriorat. Jucătorul a îmbătrânit, iar condițiile cognitive care odată făceau jocurile din copilărie atât de captivante nu mai sunt valabile.
