Protestul tăcut al jucătorilor din Iran în Qatar a fost un sprijin puternic pentru mii de manifestanţi, în special pentru femei, care se ridică împotriva regimului de la Teheran
Este admirabil curajul jucătorilor iranieni care au protestat simbolic în semn de solidaritate cu manifestanții reprimați în Iran de către regimul împotriva femeilor. Fanii iranieni şi iraniene de pe stadionul din Qatar ar trebui să fie, de asemenea, sărbătoriți pentru scandările împotriva dictaturii ayatollahilor, inclusiv “Femeie, viață și libertate”, scrie O GLOBO, potrivit RADOR.
Selecționata poate să fi fost învinsă de Anglia, dar a intră în istorie pentru că nu s-a temut. Comparați cu jucătorii argentinieni din 1978 sau cu saudiții din această Cupă. În ambele cazuri, au fost folosiţi ca propagandă de dictatori însetați de sânge precum Jorge Rafael Videla și Mohammad Bin Salman.
Citeşte şi: Experţii ruşi în inteligenţă artificială îl distrează pe Putin cu o imitaţie a cancelarului german – VIDEO
Absolut toți jucătorii din Iran care se aflau pe teren au participat la actul de protest, tăcând în timpul intonării imnului național. Ar fi ca 11 Sócrates, de la Corinthians, în timpul campaniei Diretas Já (mişcare politică populară care a urmărit reluarea alegerilor directe pentru funcţia de preşedinte al tării în perioada regimului ductatorial; n. trad.) din Brazilia. Sunt din toate regiunile Iranului. Ele arată dimensiunea opoziției față de represiunea regimului. Revoltele au început după ce tânăra Mahsa Amini a fost ucisă cu luni în urmă pentru că nu a purtat hijabul corect. Conduși de femei iraniene, acum sunt zeci de mii de oameni pe străzi zilnic. Peste 15.000 au fost arestați de dictatura de apartheid anti-femeie. Au fost uciși sute de oameni.
Jucătorii iranieni sunt frați, fii, soți și prieteni ai femeilor care de decenii sunt tratate ca fiind inferioare de un regim bazat pe extremismul religios. Populația, însă, s-a săturat de faptul că femeile iraniene nu pot avea aceleași drepturi ca și bărbații iranieni. Regimul are alternativa de a continua să ucidă pentru a încerca să reducă la tăcere manifestanții. După cum a fost clar la Cupă, nu va fi o sarcină ușoară.
Nu știm când și dacă regimul va lua sfârșit. Cuba și Coreea de Nord au depășit de decenii toate presiunile internaționale de democratizare. În Egipt, dictatorul Hosni Mubarak a căzut rapid pe fondul mega-protestelor de la Cairo. Dar, după o experiență democratică haotică, astăzi se află la putere un dictator și mai represiv. În Argentina, eşecul din războiul din Malvine a accelerat căderea militarilor.
În cazul Iranului, dictatura se confruntă cu o serie de probleme economice, pe lângă demonstrațiile împotriva apartheidului la adresa femeilor, care continuă să crească. În plus, ayatollahul Ali Khamenei este la o vârstă înaintată și se confruntă cu probleme de sănătate. Lider suprem al țării, nu a avut niciodată aceeași legitimitate ca predecesorul său și lider al Revoluției Islamice, ayatollahul Ruhollah Khomeini. Următorul ar trebui să aibă și mai puțină putere. De asemenea, nu este clar care va fi rolul Gărzii Revoluţionare.
Citește și: Ambasada Franţei la Beijing critică voalat politica ‘zero COVID’ a Chinei – Black News
Comunitatea internațională și-a petrecut ultimele decenii impunând sancțiuni asupra Iranului pentru programul său nuclear, ignorând în același timp represiunea regimului asupra populației, inclusiv apartheidul împotriva femeilor instituit după Revoluția Islamică din 1979. Când vedeam discurusuri ale unor preşedinţi americani sau altor lideri israelieni care condamnau dictatura de la Teheran, accentul a fost întotdeauna pus pe încercarea de a-i împiedica pe iranieni să dezvolte o bombă atomică.
Arareori se concentrau asupra oprimării femeilor. Sancțiunile împotriva regimului nu au eliminat dictatura. Dimpotrivă, au fost folosite în narațiunea anti-SUA. Dar poate că femeile iraniene, cu sprijinul unor iranieni precum jucătorii echipei naționale, își vor atinge scopul de a răsturna regimul de la Teheran.
(Articol de Guga Chacra, editorialist, New York)
