Curtea de Justiţie a Uniunii europene (CJUE) a decis că o autoritate judiciară nu poate să refuze executarea unui mandat european de arestare şi să preia ea însăşi executarea pedepsei fără consimţământul statului care a emis acest mandat, indică un comunicat difuzat joi pe webasite-ul curia.europa.eu.
Fără acest consimţământ, statul emitent poate să menţină mandatul european de arestare şi să execute el însuşi pedeapsa pe propriul teritoriu. Mandatul european de arestare este o procedură judiciară simplificată, prevăzută de dreptul Uniunii, care permite arestarea unei persoane în statul membru în care aceasta se află şi predarea sa statului membru care a emis mandatul, pentru a fi urmărită penal în acest din urmă stat sau pentru a executa în acest stat pedeapsa la care a fost condamnată. În acest domeniu, principiile încrederii şi recunoaşterii reciproce constituie bazele cooperării judiciare în materie penală şi consacră o regulă importantă: statele membre sunt obligate să execute orice mandat european de arestare.
Citeşte şi: Marta Kos a avut întrevederi cu Maia Sandu și cu Dorin Recean – Stiripesurse.md
Neexecutarea unui asemenea mandat nu poate, aşadar, să aibă loc decât în mod excepţional. În această hotărâre, Curtea de Justiţie a UE explică motivele pentru care neexecutarea unui mandat european de arestare, în scopul executării pedepsei în statul în care persoana vizată de acesta îşi are reşedinţa, nu este valabilă decât dacă autoritatea judiciară de executare respectă condiţiile şi procedura legate de recunoaşterea hotărârii de condamnare şi de preluarea executării pedepsei menţionate, prevăzute de o altă reglementare a Uniunii Europene, notează comunicatul citat.
În anul 2017, un cetăţean român a fost condamnat de Curtea de Apel Bucureşti la o pedeapsă cu închisoarea, care a devenit definitivă la 10 noiembrie 2020. La 25 noiembrie 2020, această instanţă emite un mandat european de arestare împotriva acestei persoane în vederea executării acestei condamnări. La 29 decembrie 2020, persoana respectivă este arestată în Italia. Cu toate acestea, autorităţile judiciare italiene refuză să predea persoana în cauză autorităţilor române. În schimb, aceste autorităţi decid să recunoască hotărârea de condamnare pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi să preia executarea pedepsei în Italia. Ele consideră astfel că acest lucru ar creşte şansele de reinserţie socială a persoanei în cauză, care locuia legal şi efectiv în Italia.
În plus, autorităţile judiciare italiene scad din durata iniţială a pedepsei perioadele de detenţie deja efectuate în Italia şi plasează persoana condamnată în arest la domiciliu, cu suspendare concomitentă. La rândul lor, autorităţile judiciare române se opun atât recunoaşterii hotărârii de condamnare, cât şi executării acesteia în Italia. Ele susţin că mandatul european de arestare emis împotriva cetăţeanului român este în continuare în vigoare. În consecinţă, potrivit autorităţilor române, persoana trebuie să fie predată, iar pedeapsa sa nu trebuie să fie executată în Italia, ci în România.
Sesizată cu litigiul, Curtea de Apel Bucureşti decide să adreseze Curţii de Justiţie întrebări în special cu privire la aspectul dacă refuzul de a preda o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate presupune că statul emitent şi-a dat consimţământul pentru executarea pedepsei într-un alt stat membru. În plus, ea se întreabă dacă, atunci când statul emitent nu şi-a dat consimţământul pentru această preluare conform normelor specifice ale dreptului UE, acesta păstrează dreptul de a executa pedeapsa şi, prin urmare, de a menţine mandatul european de arestare.
În hotărârea sa, Curtea de Justiţie aminteşte mai întâi că mandatul european de arestare are la bază principiul încrederii reciproce şi că refuzul de executare este o excepţie, care trebuie întotdeauna să facă obiectul unei interpretări stricte.
Prin urmare, instanţele judecătoreşti ale statului membru care refuză executarea mandatului european de arestare pentru ca pedeapsa să fie executată pe teritoriul acestui stat trebuie să obţină consimţământul instanţelor din statul membru emitent pentru preluarea executării pedepsei pronunţate în acest din urmă stat. Acest consimţământ presupune ca statului membru de executare să îi fie transmisă hotărârea de condamnare pronunţată de statul emitent, însoţită de un certificat. Fără acest consimţământ, condiţiile pentru o preluare a executării nu sunt îndeplinite, iar persoana în cauză trebuie predată. Astfel, obiectivul de a creşte şansele de reinserţie socială, invocat de autorităţile italiene, nu este absolut şi trebuie conciliat cu norma esenţială potrivit căreia statele membre execută orice mandat european de arestare.
Ţinând seama de diferitele funcţii ale pedepsei în cadrul societăţii, instanţele din statul membru în care o persoană a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate se pot sprijini în mod legitim pe argumente legate de politica penală care îi sunt proprii pentru a justifica executarea pe teritoriul său a pedepsei pronunţate şi, în consecinţă, pot refuza transmiterea hotărârii de condamnare şi a certificatului în vederea executării pedepsei pe teritoriul unui alt stat membru. În orice caz, dacă refuzul de a executa un mandat european de arestare a intervenit cu încălcarea condiţiilor esenţiale şi a procedurii prevăzute de dreptul Uniunii Europene, acest mandat european de arestare rămâne în vigoare, iar statul emitent îşi păstrează dreptul de a executa pe propriul teritoriu pedeapsa aplicată.
CJUE menţionează că trimiterea preliminară permite instanţelor din statele membre ca, în cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, să adreseze Curţii întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii. Curtea nu soluţionează litigiul naţional. Este de competenţa instanţei naţionale să soluţioneze cauza conform deciziei Curţii. Această decizie este obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanţe naţionale care sunt sesizate cu o problemă similară.
