După așa-numitul război de douăsprezece zile dintre Israel și Iran, rămân mari ambiguități și îndoieli cu privire la un viitor acord privind energia nucleară iraniană și la stabilitatea armistițiului, notează „Euronews” (Italia).
„Sfârșitul amenințărilor militare americane este o condiție prealabilă pentru reluarea negocierilor dintre Teheran și Washington”, a avertizat diplomatul iranian Abbas Araghchi, potrivit stiripesurse.
Citește și: Ion Suruceanu își cere scuze pentru declarațiile făcute la adresa PAS și a unor oameni de cultură
În timp ce Rafael Grossi, directorul agenției atomice a ONU, avertizează comunitatea internațională că „Iranul ar putea relua îmbogățirea uraniului în câteva săptămâni”.
Pentru regimul de la Teheran, încrederea în agenția nucleară a ONU a fost acum distrusă, așa cum a afirmat președintele Republicii Islamice, Masud Pezeshkian, într-o convorbire telefonică cu președintele francez Emmanuel Macron.
Șeful statului iranian l-a criticat pe Rafael Grossi pentru că nu a condamnat atacurile aeriene israeliano-americane împotriva siturilor nucleare și a unor ținte militare convenționale ale Iranului. Atacurile au fost comise „cu încălcarea Cartei Națiunilor Unite și a Tratatului privind neproliferarea armelor nucleare (TNP)”, a declarat Pezeshkian.
Imaginile din satelit datând de duminică, 29 iunie (probabil) arată activitate la situl atomic Fordow, unul dintre principalele centre de îmbogățire a uraniului. În secvențe se văd excavatoare și oameni (probabil tehnicieni) lucrând în jurul gurilor mari de ventilație ale sistemelor de ventilație ale sitului subteran.
Fotografiile au fost realizate de sateliții de la Maxar Technologies (o companie privată americană) care în 2022 au detectat desfășurarea neobișnuită a trupelor rusești de-a lungul granițelor cu Ucraina.
Situl Fordow a fost lovit de grenade de adâncime (MOP) lansate de bombardierele B2 ale Forțelor Aeriene Americane.
Cu doar câteva ore mai devreme, autoritățile de la Teheran refuzaseră observatorilor ONU accesul la instalații: „Cum credeți că le putem garanta siguranța dacă instalațiile noastre pașnice au fost vizate până acum câteva zile?”, a declarat, nu fără o anumită ironie, un purtător de cuvânt al diplomației iraniene.
Efecte obscure ale Războiului de Douăsprezece Zile
Deși israelienii și americanii îl consideră „scurt”, pentru conducerea de la Teheran conflictul rămâne în mare parte nerezolvat, în ciuda armistițiului.
Merită să ne amintim că în atacuri și-au pierdut viața 935 de iranieni, inclusiv câteva sute de civili.
În timp ce pentru prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu, după Războiul de Douăsprezece Zile există „ample oportunități regionale” pentru stabilizare, circumstanțele obiective conturează perspective mai puțin optimiste.
Potrivit lui Raffaele Marchetti, directorul Centrului pentru Studii Internaționale și Strategice de la Universitatea Luiss din Roma, conducerea de la Teheran se opune realului obiectiv strategic final al Israelului și SUA, care nu este doar acela al unui Iran denuclearizat.
Netanyahu prezintă problema anihilării programului nuclear iranian ca o chestiune de securitate națională israeliană. „Desigur! Însă, în mod fundamental, pentru un specialist în relații internaționale, este vorba mai degrabă de o încercare de a întări și consolida hegemonia regională a Israelului”, spune Marchetti: „Hegemonia înseamnă că ești o putere de neegalat în contextul internațional și, prin urmare, toate celelalte țări se supun, mai mult sau mai puțin, voinței tale.”
Obiectivul strategic al Teheranului ar fi în schimb echilibrul regional de putere bazat pe descurajarea nucleară reciprocă.
„Nu este deloc surprinzător faptul că Iranul s-a angajat într-un proces de dezvoltare nucleară, dar trebuie să fim puțin atenți în această privință, deoarece cel puțin formal. Iranul, spre deosebire de Israel, a aderat întotdeauna la tratatul de neproliferare nucleară”, spune Marchetti.
Prin urmare, este dificil să se ajungă la un acord între părți fără ca una dintre cele două să cedeze.
De aceea, Israelul și SUA consideră că doar căderea regimului ayatolahului ar putea rezolva problema pe termen lung.
Iranul se teme de hegemonia regională a Israelului
Israelul, ne-recunoscând oficial că deține arme nucleare, nu aderă la Tratatul de neproliferare nucleară, spre deosebire de Iran, care l-a semnat însă în 1970, pe vremea șahului Mohammad Reza Pahalavi.
La acea vreme, Teheranul era unul dintre cei trei piloni, alături de Israel și Turcia, ai echilibrelor pro-occidentale și antisovietice din regiunea numită acum „Orientul Mijlociu Extins”: includea și Caucazul și Asia Centrală.
În acei ani, înainte de revoluția clericală șiită din 1979, Ankara, Teheranul și Tel Avivul întrețineau relații politice și militare cordiale, bazate pe interese strategice convergente.
Astăzi, Iranul înscrie în constituția sa necesitatea distrugerii Israelului.
Nici Israelul, nici Iranul nu au doctrine nucleare militare oficiale, deoarece primul nu recunoaște că deține un arsenal nuclear, în timp ce cel de-al doilea insistă să dorească să urmeze un program atomic exclusiv civil.
Israelul nu admite și nici nu neagă că deține arme atomice, practicand așa-numita doctrină a ambiguității strategice deliberate care prevede ca un stat să-și mențină potențialii adversari în incertitudine cu privire la reacția sa în caz de conflict.
Conform estimărilor țărilor terțe, organizațiilor internaționale și membrilor comunității științifice, Israelul ar deține un număr nelimitat de focoase nucleare: între 90 și 400.
Opțiunea nucleară a Israelului datează din 1949, la un an de la înființarea sa.
Pentru clasa conducătoare de atunci, adunată în jurul prim-ministrului David Ben Gurion, bomba atomică era singura soluție pentru a compensa lipsa de profunzime strategică a Israelului, înconjurat de țări vecine care, la acea vreme, îi erau toate ostile în mod deschis.
SUA nu au susținut această alegere strategică. Franța celei de-a Patra Republici și a guvernului socialist (SFIO) al lui Guy Mollet va fi cea care va colabora cu statul nou înființat în Orientul Mijlociu, oferind sprijinul tehnologic necesar. Începând cu 1961, Generalul de Gaulle va încetini cooperarea franceză cu Israelul în materie nucleară, până când aceasta va fi complet întreruptă după Războiul de Șase Zile din 1967.
Citește și: Casa lui Brad Pitt din California, jefuită de hoți
Deși nu există o doctrină oficială privind utilizarea forței atomice, în realitate pentru Israel arma nucleară „este arma de ultimă instanță. Suntem în descurajare totală, ea nu a fost folosită nici măcar în 1973 (când Israelul risca colapsul militar în fața ofensivei siriene și egiptene) în Războiul de Yom Kippur”, spune David Rigoulet-Roze, cercetător în Orientul Mijlociu la Iris, Institutul de Relații Internaționale și Strategice, cu sediul la Paris.
Doctrina nucleară israeliană și urmărirea ambiguității strategice
De aceea, în ciuda ambiguității strategice deliberate, un lucru este cert: „conform doctrinei vechi de decenii a fostului prim-ministru conservator Menachem Begin, statul evreu nu tolerează, până la punctul de a folosi forța, existența altor puteri nucleare în regiune”.
De fapt, în 1981, avioane de vânătoare israeliene au atacat și distrus reactorul nuclear irakian de la Osirak, destinat oficial utilizării civile, dezvoltat cu sprijinul președintelui francez Valéry Giscard d’Estaing și al prim-ministrului Jacques Chirac.
În fața serviciilor de securitate israeliene, acțiunea a fost justificată deoarece reactorul ar fi putut fi convertit pentru producția de plutoniu.
În 2007, avioane israeliene au atacat și în vecinătatea Der ez-Zor, în Siria, unde, potrivit Mossadului, regimul Assad construia un reactor nuclear cu asistența Coreei de Nord.
Astăzi, echilibrul puterii și cel politico-diplomatic s-au schimbat în favoarea Israelului: Egiptul și Iordania au recunoscut statul evreu, Siria (practic dezmembrată) nu mai poate face niciun rău, iar Libanul cu siguranță nu constituie o amenințare existențială. Între timp, Irakul lui Saddam Hussein nu este acum decât o vagă amintire.
Cu toate acestea, prezența unei forțe nucleare strategice iraniene ar perturba echilibrul neproliferării într-o regiune notoriu instabilă: „Prințul saudit Bin Salman a declarat că, în cazul unei forțe nucleare iraniene, Arabia Saudită ar urmări și atomii militari, iar apoi ar exista un potențial efect de domino cu Turcia și Egiptul, care s-ar simți obligate să dobândească și ele arme nucleare”, conchide Rigoulet-Roze.
„Asta s-a vrut să se evite prin acordul nuclear iranian semnat în 2015 de UE, Regatul Unit, Germania, Franța, SUA, China și Rusia. Și denunțat în 2018 de președintele Trump.”
