În noaptea dintre 12 și 13 iunie, Israelul a lansat un atac puternic asupra Iranului, lovind situri nucleare și militare. Republicăm un articol în care Federico Rampini parcurge originea rivalității dintre cele două țări, scrie CORRIERE DELLA SERA, potrivit stiripesurse.ro.
De când a vrut Iranul să se acrediteze drept principalul protector al palestinienilor? Și de când a devenit Iranul anti-american? Cele două întrebări sunt legate între ele. Răspunsurile sunt importante pentru a înțelege că Orientul Mijlociu nu a fost “întotdeauna” așa cum îl vedem astăzi. Cu câteva decenii în urmă, părțile erau foarte diferite de cele actuale. La începutul conflictului israeliano-palestinian, de exemplu, Egiptul era cea mai anti-americană țară din acea zonă; Iranul și Arabia Saudită se înțelegeau și concurau pentru a face favoruri Statelor Unite; palestinienii aveau o conducere laică, refractară islamismului. Acțiunile părților de astăzi datează de la sfârșitul anilor 1970, o perioadă marcată de războaie și revoluții.
Citeşte şi: MAI aduce explicaţii după incidentele petrecute la Marșul LGBT – Stiripesurse.md
Până în 1979, Iranul a fost condus de șahul Persiei, care dorea o serie de reforme modernizatoare: de exemplu, drepturile femeilor iraniene și nivelul lor de educație erau printre cele mai avansate din întregul Orient Mijlociu. În acest sens, șahul Reza Pahlavi s-a plasat în continuitate cu domnia tatălui său, care încercase chiar (în anii 1930) să interzică vălul integral. Toleranța față de comunitatea evreiască locală, cea mai veche dintre toate diasporele din Orientul Mijlociu, făcea parte și ea din tradiția persană. Originile sale datează de la regina Esther, soția unui rege persan din dinastia ahemenidă fondată de Cirus cel Mare (secolul al VI-lea î.Hr.). Povestea acestei regine, Hadassah în ebraică, este relatată în Cartea Estherei, parte a Bibliei ebraice: datorită consortului său persan, evreii din acea diaspora au fost salvați de la exterminare, eveniment celebrat la sărbătoarea Purimului. Realitate istorică sau legendă, nu contează, figura Estherei servește ca o reamintire a cât de veche și integrată era comunitatea evreiască în Persia.
Șahul s-a arătat, de asemenea, fidel moștenirii istorice în acest sens. La originea Împărțirii Palestinei în 1948, a avertizat că aceasta va duce la conflicte pentru multe generații, dar în 1950 Reza Pahlavi a recunoscut Statul Israel, cu care a menținut relații excelente până la sfârșitul domniei sale. De fapt, Iranul și Israelul erau aliați, uniți nu doar prin apartenența la tabăra occidentală în timpul Războiului Rece, ci și prin interese obiective comune: forțele anti-israeliene și opoziția care dorea să-l răstoarne pe șah cooperau adesea între ele, în special în taberele de antrenament teroriste din Liban. Chiar și Arabia Saudită, deși arăta solidaritate față de poporul palestinian, se recunoștea în sistemul de alianțe anti-URSS și anticomuniste, fondate pe leadership-ul Americii.
La polul opus se afla Egiptul lui Gamal Abdel Nasser, o țară nord-africană, dar legată geopolitic de Orientul Mijlociu; era cel mai important aliat al Uniunii Sovietice în această zonă și cel mai important susținător al cauzei palestiniene. Străvechea autoritate religioasă a Egiptului în rândul popoarelor islamice – legată de rolul Universității Al-Azhar din Cairo – ajunsese în plan secund în comparație cu o altă conducere, cea laică, seculară, politică a lui Nasser. Fostul colonel, venit la putere cu o lovitură de stat, devenise principalul susținător al naționalismului panarab, la care adăugase o ideologie socialistă. Prestigiul lui Nasser în lumea arabă fusese sporit de evenimentele din 1956, când Egiptul rezistase împotriva agresiunii comune a Angliei, Franței și Israelului. Apoi, însă, primise o lovitură fatală în 1967, odată cu înfrângerea împotriva Israelului în Războiul de Șase Zile. Nasser nu și-a revenit niciodată până la moartea sa, în 1970. Cu un an înainte de moartea sa, în 1969, palestinienii uniți în Organizația pentru Eliberarea Palestinei își proclamaseră un nou lider: Yasser Arafat. Acesta era orice altceva decât islamist: Arafat era mai aproape de ADN-ul ideologic al lui Nasser decât de Frăția Musulmană.
Imediat după sosirea lui Arafat la Teheran, noul regim rupe legăturile cu Israelul. Diplomații israelieni sunt evacuați. Începe un “pod aerian” pentru a salva mii de evrei persani; era toleranței față de aceștia se încheie brusc. Dar succesul OEP este de scurtă durată. Arafat, la fel ca toți liderii de stânga naționaliști din lumea arabă (și mulți intelectuali occidentali), nu înțelege că începuturile lui Khomeini nu sunt de bun augur pentru el și tovarășii săi de drum. Imediat după victoria lui Khomeini, clerul aflat la conducerea țării își înființează Tribunalele Revoluționare. Pedepsele cu moartea – prin spânzurare sau lapidare – sunt fabricate cu mare viteză. Sute de execuții vizează oficial membri ai familiei regale, colaboratori ai șahului și traficanți de droguri.
În realitate, printre țintele vizate de la început s-au numărat separatiștii din minoritățile etnice (Kurdistan, Gonbad, Khuzestan) și liderii stângii marxiste. Aceștia din urmă se amăgiseră, manipulându-l pe Khomeini și îndrumându-l către o revoluție socialistă: trezirea a fost înspăimântătoare. Khomeini nu a pierdut timpul și a inversat situația și cu OEP. De îndată ce a ajuns la putere, ayatollahul a început să facă presiuni asupra lui Arafat pentru a defini organizația sa drept o mișcare de “rezistență islamică”. O etichetă imposibilă, având în vedere istoria și ideologia OEP, a cărei bază militantă nu era deloc religioasă. Până la sfârșitul anului 1979, alianța se destramă. Liderii și militanții palestinieni care s-au adunat la Teheran, observând de aproape instaurarea unei dictaturi religioase, au început să-i definească pe iranieni drept “nebuni care aveau nevoie să fie legați”. La rândul lor, ayatollahii erau dezgustați de acei palestinieni care nu se rugau, beau alcool și mergeau la femei. Ruptura începuse devreme. În conflictul dintre Khomeini și Arafat, ayatollahii vor fi învingători în cele din urmă. Printre perdanți: poporul palestinian.
