„Gata cu idolatria de sine și a banilor! Gata cu demonstrațiile de forță! Gata cu războaiele! Adevărata forță se manifestă în slujirea vieții” a declarat pe 11 aprilie papa Leon al XIV-lea înainte de a adăuga: „E timpul să facem pace! Așezați-vă la masa dialogului și a medierii, nu la masa unde se plănuiește reînarmarea și se decid acțiuni care aduc moarte!” Apoi, pe 18 aprilie, vorbind din Camerun, el a denunțat „o mână de figuri puternice care risipesc miliarde pe arme în loc să caute dialog cu toți actorii regionali”. „Toți actorii” îl include în mod explicit și pe Ghidul Suprem al Iranului, a cărui putere se bazează pe wilâyat al-faqîh – tutela juristului islamic – și nu pe popor. O retorică perfectă, mai ales că prezentându-se drept vocea celor fără voce și apărătorul păcii, Papa ascunde faptul că propria sa legitimitate se bazează pe același principiu ca și cea a Teheranului – o autoritate sacră care transcende consimțământul popular.
Vezi și: Moldova nu își poate asigura independența alimentară
Retorica papală constituie o superbă apologie a teocrației. Ea plasează democrațiile occidentale într-un impas fără precedent. Această apologie este cu atât mai periculoasă cu cât vine de la un papă american. Leon al XIV-lea își transformă naționalitatea într-o armă. Criticând democrația țării sale de origine, el dă credibilitate universală ideii că teocrația nu este un arhaism, ci o alternativă morală superioară. Retorica papală funcționează pe două niveluri. În primul rând, oferă o acoperire morală democrațiilor europene ezitante. Uniunea Europeană, prin intermediul înalților săi reprezentanți, salută apelurile Sfântului Scaun la pace, menținând în același timp sancțiunile cu puțină convingere. Prim-ministrul italian Giorgia Meloni, deși este o aliată a lui Trump, rămâne tăcută pentru a nu pierde votul catolic. Președintele francez și cancelarul german vorbesc despre importanța dialogului interreligios, un eufemism diplomatic pentru a evita ofensarea Vaticanului. Rezultatul este că unitatea occidentală se fracturează chiar în momentul în care războiul cere claritate și hotărâre. Dar cum poate răspunde o democrație seculară atunci când șeful unei teocrații milenare îi acuză pe liderii aleși de barbarie și idolatrie a forței?
Vaticanul și teocrația iraniană revendică o legitimitate transcendentă – divină sau coranică – superioară votului. Când Papa vorbește în numele conștiinței universale, el pune, implicit, un semne de întrebare în fața suveranității parlamentelor și a urnelor. Apelurile sale la pace sunt reiterate de ONG-uri, intelectuali progresiști și instituții media care, abia ieri, au denunțat Iranul ca fiind un regim opresiv. Iranul, la rândul său, exploatează acest sprijin pentru a aduna Sudul Global sub steagul antiimperialist. Retorica papală permite astfel celor două teocrații să dicteze o parte din dezbaterea morală internațională fără a fi vreodată trase la răspundere democratică obligând diplomația la standarde duble și pierderea credibilității. Democrațiile occidentale cer separarea bisericii de stat, de decenii mențin relații privilegiate cu Vaticanul, sancționând în același timp Iranul. Leon al XIV-lea inversează situația: critică violența americană, păstrând în același timp tăcerea cu privire la persecuția creștinilor iranieni. Acest paradox subminează credibilitatea democratică. După cum a declarat un oficial american de rang înalt sub condiția anonimatului: „Luptăm împotriva unei teocrații în Iran, în timp ce alta, la Roma, ne dictează moralitatea.”
Apologia indirectă a teocrației de către Leon al XIV-lea nu este un accident al istoriei. Ea dezvăluie o deficiență profundă a modelului democratic al secolului al XXI-lea și anume dificultatea sa de a contracara actorii care resping regulile jocului, cerând în același timp să beneficieze pe deplin de ele. Atâta timp cât democrațiile acceptă ca Papa – conducătorul unei monarhii teocratice – și Ghidul Suprem iranian – conducătorul unei republici teocratice – să se poziționeze ca arbitri morali, ele vor rămâne vulnerabile. Trump a ales confruntarea directă. Rămâne de văzut dacă a făcut o alegere bună. Democrațiile europene navighează între compromis, perceput în spațiul opiniei publice mondiale, puternic fracturate, drept o forma de lașitate. Istoria va judeca dacă primul papă american a fost un campion al păcii sau arhitectul involuntar sau poate conștient al regresului democratic în fața teocrațiilor secolului al XXI-lea. Apologia teocrației care nu își spune numele deschis în spațiul public nu se limitează la războiul din Orientul Mijlociu. Ea ridică, dincolo de acest război, întrebarea stânjenitoare dacă o democrație poate supraviețui atunci când conducătorii de state vorbesc în numele lui Dumnezeu.
Citește și: Cresc cheltuielile pentru apărare
