Grigore Vieru a avut – și are – mare dreptate. De ce? Pentru că această frază este o radiografie a unei stări colective care ne urmărește de generații.
Într-una din zile, într-o discuție cu rudele, decanii de vârsta a familiei – unchi, mătuși – povesteau cum i-a prins perioada sovietică, cum trăiau buneii înainte de ocupația rusă. Își aminteau că, pe timpuri, cei veniți din alte sate sau din alte țări erau numiți „venetici”. Era o formă de delimitare firească, un instinct de protecție a comunității, până nu erau acceptați de comunitate.
La un moment dat, un unchi, adept al comunismului, a spus că el, dimpotrivă, era mai tolerant cu străinii – adică cu rușii – decât cu ai lui. O mătușă a intervenit și a spus că și ea la fel. Această mărturisire a contrastat puternic cu o altă istorie din familie: bunelul povestea, cu zâmbetul pe buze, cum în tinerețe s-a dus într-un alt sat și a curtat logodnica unui băiat de-ai locului. A urmat o bătaie zdravănă, pe care o istorisea mereu ca pe un banc. „Ce am căutat, aceea am găsit”, spunea el. Comunitatea își apăra instinctiv granițele.
Nevoia de apartenență este una primară, încă din timpurile tribale. Siguranța grupului însemna supraviețuire. Străinul era privit cu suspiciune: putea veni cu gânduri rele, putea fura hrana sau destabiliza echilibrul.
În poveștile vechi românești și slave, eroul trebuia să răspundă la întrebări puse de un împărat, de o vrăjitoare sau de un personaj misterios pentru a primi acces la palat sau pentru a salva pe cineva.
În literatura medievală, cavalerii treceau „proba înțelepciunii” pentru a intra într-o fortăreață sau pentru a dovedi că sunt demni.
În mitologia nordică, zeii își puneau reciproc ghicitori pentru a testa cunoașterea și puterea.
„Am chei, dar n-am lacăte,
Am spațiu, dar n-am casă,
Poți intra, dar nu poți ieși.”
În variantă veche, răspunsul era adesea „cartea” sau „mintea”. Sensul era clar: trebuia să demonstrezi că nu ești un pericol și că meriți să faci parte din comunitate.
Dacă până în perioada sovietică oamenii mai păstrau acest instinct de supraviețuire, ulterior am devenit extrem de permisivi. Am fost cuplați la ideologia rusă numită „internaționalism proletar” – concepția potrivit căreia revoluțiile comuniste fac parte dintr-o singură luptă globală de clasă, nu din evenimente locale separate. Ideea de națiune trebuia diluată, identitatea – relativizată.
Același mecanism pare a fi inoculat și astăzi, sub alte forme. Așa-zișii suveraniști moderni declară că luptă împotriva capitalismului, dar în esență seamănă haos pe continentul european și urmăresc slăbirea Uniunii Europene, pentru ca fiecare țară să fie mai ușor de fragmentat și influențat. Aici e nevoie de punctat ca alianțele benevole au fost și vor fi dintre țări pentru a supraviețui pericolelor externe. Războiul din Ucraina este o dovadă că ambițiile imperiale nu au dispărut. Scopul final nu este neapărat restaurarea formală a URSS, ci recrearea unei sfere de influență asupra țărilor post-sovietice.
Orice societate, înainte de a fi cucerită, este slăbită din interior. Astăzi îi spunem „război hibrid”, altădată se numea „război informațional”. Este același cal troian: străinii sunt aduși sau validați pentru a distruge unitatea comunității. Metodele diferă, scopul rămâne același.
Perioada sovietică a reușit ceea ce nici Imperiul Otoman nu a reușit pe deplin: să atace credința, limba și identitatea. Ne-a fost inoculată ideea că nu trebuie să-ți fie frică de străin în i, că adaptarea totală este condiția supraviețuirii. Ne-a fost extirpată suspiciunea sănătoasă – aceea de a pune la îndoială și de a gândi independent. Străinii erau aduși să ne conducă, să gândească pentru noi.
Acest reflex condiționat a rămas în mentalul colectiv: dacă te pui bine cu străinul, vei avea beneficii și vei supraviețui. În timp, s-a construit un tip de denaționalizare care a produs oameni obedienți, buni pentru muncă necalificată, cu puține excepții.
Revin la afirmația lui Vieru. Mila față de străini poate veni dintr-un complex de inferioritate: convingerea că nu suntem la fel de buni ca „ceilalți”, care au fost, istoric, mai puternici. Uneori, acest complex se transformă într-un paradoxal complex de superioritate – o reacție de compensare.
Asociația Americană de Psihologie definește complexul de inferioritate drept un sentiment de bază de inadecvare și nesiguranță, derivat dintr-o deficiență reală sau imaginară. De multe ori, complexul de superioritate apare ca reacție la aceste sentimente profunde de insuficiență. Este o mască.
Complexele de inferioritate se dezvoltă adesea în copilărie, prin experiențe repetate de invalidare. Invalidarea sistematică trăită în perioada sovietică ne-a făcut să credem că nu merităm mai mult, că nu suntem suficienți. Iar când psihicul nu poate suporta o astfel de presiune, apare un mecanism de apărare: „îndrăgostirea” de colonizator. Un fenomen apropiat de ceea ce psihologia numește sindromul Stockholm – când victima începe să-și simpatizeze agresorul.
Pe acest subiect este miniserialul Clark, inspirat de viața lui Clark Olofsson, ale cărui fapte au dus la apariția termenului „sindromul Stockholm”.
Toate însă au un început și un sfârșit. A venit timpul să conștientizăm, la nivel colectiv, această traumă adâncă și să o oblojim. Dacă nu vom trece prin acest tratament complicat împreună, nu vom cere mai mult de la guvernanți, opoziție. Nu vom fi atenți cine ne calcă pragul și cu ce intenții.
Există însă și un alt risc: ca, din dorința de a fi „mai buni” decât au fost alții cu noi, să ajungem să oferim mai multe oportunități celor veniți din afară decât băștinașilor. Mila, neînsoțită de discernământ, poate deveni nedreaptă.
Poate că adevărata vindecare începe atunci când încetăm să ne urâm între noi și nu mai simțim nevoia să ne validăm prin ochii altora.
