Situația din Golf rămâne fluidă, şi orice estimare este imposibilă până la semnarea unui acord între Statele Unite și Iran. Apoi, odată ce vor fi cunoscute detaliile, hârtia semnată de părți nu va mai fi suficientă: va rămâne de văzut cât de atent va fi respectată și implementată. În așteptarea acelei zile, un bilanţ ipotetic al războiului s-a concentrat până acum pe doi indicatori cheie: Ormuz și energia nucleară.
Fără o redeschidere completă și necondiționată a strâmtorii (fără taxe), fără o renunțare la îmbogățirea uraniului, nu se poate pune problema unei victorii americane. Acum, trei experți americani intervin cu o condiție suplimentară, „reînviind” în ultimul moment problema schimbării de regim, scrie IL CORRIERE DELLA SERA, potrivit stiripesurse.ro.
Atâta timp cât această Republică Islamică supraviețuiește, chiar dacă a fost decapitată de o întreagă generație de lideri, problema Iranului va rămâne, iar în Golf nu va putea domnii pacea.
Potrivit lui Eric Edelman, Reuel Marc Gerecht și Ray Takeyh – trei figuri influente în establishmentul strategic american, respectiv fost subsecretar al Apărării, fost ofițer de legătură CIA cu Iranul și membru senior la Consiliul pentru Relații Externe – Statele Unite riscă să se confrunte cu o concluzie paradoxală a războiului cu Iranul: au provocat daune enorme Republicii Islamice… dar nu suficiente.
Autorii încep cu o observație: în ultimii douăzeci de ani, politica americană față de Iran a oscilat între două iluzii opuse. Prima a fost cea a administrației Obama, convinsă că un acord nuclear însoțit de ridicarea sancțiunilor ar stimula Teheranul să se comporte ca o putere responsabilă. A doua a fost convingerea, răspândită în rândul unor părți ale dreptei americane, că o presiune economică și militară puternică ar putea supune rapid regimul.
Potrivit lui Edelman, Gerecht și Takeyh, ambele strategii au eșuat. Acordul nuclear din 2015 nu a moderat Republica Islamică. Dimpotrivă, noile resurse financiare oferite de Obama au permis Teheranului să-și consolideze aliații regionali și rețeaua sa de miliții jihadiste (Hamas, Hezbollah și Houthi). Teocrația ayatollahilor îi poate „mulțumi” lui Obama și pentru bogăția arsenalului său de rachete și drone. În același timp, nici cea mai recentă presiune militară nu a produs rezultatul dorit, şi anume destabilizarea sistemului energetic iranian.
Autorii notează că acordul actual negociat de Donald Trump, care vizează reducerea militarizării Strâmtorii Ormuz și limitarea escaladării, provine dintr-o situație de impas substanțial. Iranul a suferit lovituri grele, dar a reușit să demonstreze că încă poate amenința un punct cheie al economiei globale.
Această conștientizare a adus o schimbare în cadrul regimului. Timp de decenii, programul nuclear a fost piatra de temelie a strategiei iraniene. Astăzi, susțin autorii, un segment tot mai mare al elitei revoluționare consideră Ormuz un instrument și mai eficient. Infrastructura nucleară poate fi bombardată. Centrifugele pot fi distruse. Strâmtoarea, însă, rămâne acolo unde a fost dintotdeauna: sub privirea Iranului.
Nu este o coincidență faptul că unii lideri apropiați Gărzilor Revoluționare au început să descrie Ormuz ca un fel de echivalent funcțional al bombei atomice. Dacă Teheranul reușește să amenințe sau să limiteze traficul comercial în acea regiune, poate provoca consecințe economice globale imediate fără a deține arme nucleare.
Din această perspectivă, războiul ar fi avut o consecință neașteptată. Bombardamentele israeliene și americane au învățat regimul că arma sa cea mai valoroasă nu se află în laboratoarele nucleare, ci în geografie.
De asemenea, autorii consideră că conducerea iraniană de astăzi este diferită de cea care guverna înainte de război. Pierderile suferite, asasinatele țintite și operațiunile israeliene au accelerat o redistribuire a puterii în cadrul sistemului. Figurile mai strâns legate de Gărzile Revoluționare ar fi câștigat o influență tot mai mare. Acești lideri sunt mai puțin înclinați spre prudență și mai favorabili unei strategii ofensive.
În unele cercuri apropiate regimului, se vorbește deschis despre o nouă doctrină a descurajării. Dacă în trecut, scopul era evitarea unei confruntări directe prin menținerea tensiunilor sub un anumit prag, astăzi noua generație de lideri pare convinsă că Iranul trebuie să extindă amploarea crizei și să exploateze poziția sa geografică pentru a exercita presiune asupra adversarilor săi. Chiar dacă s-ar ajunge la un acord care să permită reluarea traficului comercial, libertatea navigației în Golful Persic nu ar mai fi garantată așa cum era în trecut. Fiecare companie de transport maritim, fiecare asigurător și fiecare investitor ar ști că Teheranul are capacitatea de a întrerupe, sau împiedica în orice moment acest trafic.
Washingtonul ar putea menține strâmtoarea Ormuz deschisă doar cu o prezență militară permanentă și masivă. Ar fi necesar să se asigure securitatea pe termen lung a rutelor comerciale, să se protejeze convoaiele, să se curețe apele, să se monitorizeze continuu zona și să se descurajeze noile inițiative iraniene. O misiune care ar necesita portavioane, submarine, distrugătoare, avioane de recunoaștere, drone, aeronave radar, forțe amfibii și o rețea de baze militare răspândite în tot Golful. În esență, e ceea ce încercat America să evite în ultimii cincisprezece ani: o prezență militară permanentă și costisitoare în Orientul Mijlociu.
Acest lucru intră în conflict cu una dintre prioritățile strategice atât ale democraților, cât și ale republicanilor: concentrarea resurselor și a atenției asupra concurenței cu China. De la Barack Obama la Donald Trump, trecând prin Joe Biden, strategia americană a fost de a-și reduce treptat influența în Orientul Mijlociu pentru a dedica o energie mai mare regiunii Indo-Pacific. O criză permanentă în Strâmtoarea Ormuz ar face această schimbare mult mai dificilă.
Potrivit lui Edelman, Gerecht și Takeyh, războiul a demonstrat și limitele aliaților regionali ai Statelor Unite. Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au investit masiv în armatele lor, însă descurajarea împotriva Iranului continuă să depindă în mare măsură de prezența americană. Doar Washingtonul deține combinația de informații, supraveghere, comandă operațională și putere de foc necesară pentru a controla eficient Republica Islamică.
Provocarea nu se limitează la nivelul militar. Chiar și după bombardamente, Statele Unite vor trebui să continue să monitorizeze programul nuclear al Iranului, fabricile de rachete, producția de drone, activitățile Gărzilor Revoluționare și orice ajutor din partea Rusiei și Chinei.
În faţa acestui scenariu, autorii ajung la cea mai controversată concluzie. În opinia lor, nicio strategie de izolare nu poate rezolva definitiv problema iraniană. Nici negocierile, nici sancțiunile, nici bombardamentele nu pot eradica amenințarea reprezentată de Republica Islamică. Singura soluție definitivă ar fi schimbarea regimului. Însă Edelman, Gerecht și Takeyh, nu prevăd o revoluție impusă din exterior. Dimpotrivă, ei insistă că doar iranienii pot răsturna sistemul creat de Khomeini în 1979. Statele Unite și Israelul pot slăbi regimul, pot aduna informații, pot sprijini opoziția și pot crea oportunități. Însă transformarea politică va trebui să vină din interior.
Revoluțiile, subliniază ei, sunt în primul rând fenomene psihologice. Pentru ca o populație să se ridice, trebuie să perceapă că puterea este șubredă și că represiunea nu mai este invincibilă. Până acum, Republica Islamică a dat semne de fragilitate, dar nu de dezintegrare.
