Suntem deja de un deceniu în era naționalistă, însă într-o măsură remarcabil de mare ideea părăsirii clubului e încă un tabu.
După referendumul pentru Brexit din 2016, un eurosceptic victorios îmi spunea că și alte țări aveau să cadă curând din UE, „ca piesele de domino”. Erau acele vremuri în care apăruseră sintagme precum „Frexit” și „Grexit”, se arată în The Financial Times, potrivit stiripesurse.
Citește și: Moldova va exporta energie electrică din surse regenerabile în Ucraina
Dincolo de asemenea dorințe avansate la rang de previziune – clasa politică britanică supraestimează dintotdeauna amploarea euroscepticismului pe continent -, am remarcat însă tradiția jalnică a acestei metafore. Cel mai faimos caz din folclorul politic în care s-a invocat „efectul de domino” e supoziția că toată regiunea de sud-est a Asiei ar fi urmat să devină comunistă dacă întreg Vietnamul avea să devină astfel. Pentru a împiedica un asemenea deznodământ America a luptat într-un război dezastruos de pe urma căruia nu avea – în anumite privințe – să-și mai revină vreodată.
Folosindu-se de terminologia acelei misiuni ratate, euroscepticii britanici lăsau de înțeles că sunt fie maeștri ai ironiei, fie complet bătuți în cap. Fiindcă după cum bine știm acum, după un deceniu, toate cele 27 de piese de domino ale UE sunt în picioare. În această eră a naționalismului fervent, o organizație supra-națională ar fi trebuit să fie în toiul luptei pentru supraviețuire. Dar în fapt nu este. Puține lucruri pot fi considerate mai stranii în politica modernă.
Ba chiar din contră, naționaliștii se luptă să-i liniștească pe alegătorii pro-UE. Marine Le Pen și-a îndulcit de-a lungul anilor tonul în privința Bruxelles-ului pentru a putea rămâne competitivă electoral în Franța. Giorgia Meloni a cooperat în general cu UE în cei trei ani și jumătate surprinzători de mandat în calitatea de premier de dreapta radicală [etichetată cu consecvență „extrema dreaptă” și „neo-fascistă” de presa consacrată europeană înainte de a prelua puterea; transformarea ulterioară în „dreapta radicală” trădează o cooperare și în sens invers – n.trad.] al Italiei.
Ambele vor fi urmărit evenimentele din Ungaria din weekend felicitându-se că au luat decizia corectă. Dintre toate motivele felurite ale înfrângerii zdrobitoare suferite de Viktor Orbán s-a remarcat îndeosebi dorința publicului ungar de a-și repara relația cu UE. Învingătorul electoral, Péter Magyar, sub nici o formă vreun stângist, ba încă și fost om al lui Orbán, pledează pentru o „revenire la Europa”.
Tendințe mai profunde în rândurile opiniei publice indică aceeași direcție. Europenii încă au mai multă încredere în UE decât în propriile sisteme politice naționale, iar acest decalaj e acum chiar mai mare decât în anii ’90. (Voi reveni.) Susținerea pentru moneda euro, ajunsă în 2013 la un minim de 51%, a urcat la o cifră-record de 74% în UE, respectiv 82% în zona euro. Repet: avem un consens cvasi-unanim în privința monedei comune, într-un moment în care mai tot continentul suferă economic. Cât despre statisticile pe țări, 21% din austrieci consideră că apartenența la UE e ceva negativ. Iar acesta e cel mai eurosceptic popor din Uniune.
Dat fiind șovinismul acestor vremuri, reziliența politică a UE e frapantă, ba chiar bizară. Ar fi dificil s-o pui pe seama nemaipomenitei competențe a oamenilor de stat și administratorilor de la Bruxelles. Mai degrabă lumea exterioară e cea care nu mai prididește să-i ofere Europei daruri nesolicitate.
Regatul Unit a fost cel dintâi. Dezbinarea iscată de referendumul pentru Brexit și sentimentul de regret resimțit în urma împlinirii faptului au constituit o lecție de prima mână despre cum nu trebuie procedat. Grăitor e că fix din 2016 au început europenii să fie mai optimiști în privința UE. Pentru serviciile sale aduse proiectului european, ar trebui să i se ridice statuie la Bruxelles lui Nigel Farage – una care măcar să rivalizeze în termeni de demnitate și măiestrie cu Manneken Pis.
Un alt mare donator pentru cauza europeană e America lui Donald Trump. Deși taxele ei vamale sunt dureroase și interferențele ei electorale sunt aproape fără precedent, efectul lor net e acela al unei pledoarii pentru o Europă mai robustă. Ca și în Golf, administrația Trump se tot împiedică de o idee: și în alte locuri se poate afirma nativismul.
Însă cel mai generos binefăcător – fie el și în necunoștință de cauză – al UE este Rusia. Nimic nu poate solidariza un club mai mult decât un pericol letal. Și astfel, cele trei șocuri naționaliste – Brexit, „America Întâi”, războiul Rusiei – i-au conferit unei instituții liberale [în sensul modern de stânga/centru-stânga, nu liberalism clasic – n.trad.], tehnocrate și multilaterale sentimentul unui scop existențial care cam începuse să-i lipsească. Un om care denotă atracția pentru paradoxuri a lui Orbán (și-a denumit viziunea politică de guvernare „democrație iliberală”), aproape egală cu cea a unui personaj de Oscar Wilde, ar trebui să zâmbească în fața întregii situații, chit că ar fi haz de necaz.
Și dacă tot ajunserăm la contradicții, să știți că există o asemenea tipologie precum un pro-european anti-elită. E posibil să susții Bruxelles-ul pe baza constatării că propria ta clasă politică de la nivel național e mai incompetentă, mai egoistă și mai arogantă decât cea a UE. Regatul Unit, care era – sau cel puțin se credea – bine cârmuit, a fost decenii la rând orb în privința acestui filon de opinie continental.
Nu și astăzi. Declasarea propriei sale elite politice după 2016 a adus Regatul mai aproape de experiența continentală. Din când în când guvernul laburist se trezește anunțând încă un pas spre UE. Conservatorii țipă „trădare!” Electoratul ridică din umeri. Dat fiind cum s-au comportat la putere [incompetent, demagogic – n.trad.], partizanii Brexit-ului și-au pierdut dreptul de a beneficia de prezumția de nevinovăție.
Dar, firește, UE nu va putea trăi o veșnicie din atenții externe. Sunt încă multe lucruri care pot zădărnici proiectul. Partidul Alternativă pentru Germania nu și-a îmblânzit tonul referitor la UE, la fel ca Le Pen sau Meloni. Dacă ar ajunge în guvernul federal al celei mai importante capitale din UE, Uniunea ar avea probleme.
În plus, anumite guverne eurosceptice au contat pe Orbán pentru a bloca unele propuneri la Bruxelles, ferindu-se să bage ele însele mâna în foc. Absența lui nu le va schimba neapărat pozițiile excentrice – în privința Ucrainei, de pildă. Și totuși, un deceniu înseamnă destul de mult. Una sau două piese de domino ar fi trebuit să se clatine măcar, chiar dacă n-ar fi căzut.
Citește și: Ce spun experții despre ieșirea R. Moldova din CSI
Dar nici una nu a făcut-o, nu cu adevărat, iar explicația e aceea că electoratul ține scurt din lesă dreapta radicală în acele chestiuni care privesc Europa. În cea mai naționalistă perioadă a vieții politice de după anii ’30, opoziția fățișă față de apartenența la UE e încă într-o măsură remarcabil de mare un tabu. Probabilitatea ca un nou membru să adere e mai mare decât aceea ca unul vechi să plece.
În romanul lui David Szalay laureat cu Booker Prize, „Flesh”, protagonistul ungar trece printr-o fază repetitivă și, în consecință, exasperantă. Ar putea fi și verdictul europenilor referitor la UE, în condițiile în care dinspre vest și est îi presează puternic alternativele: „E OK.”
