Zorii unui nou și straniu consens european.Cândva pe la finalul secolului 19, când Imperiul Austro-Ungar încă se mai întindea de la Marea Adriatică până în actuala Ucraină, un ungur a intrat într-o librărie din Viena și l-a întrebat pe vânzător: „Ai de vânzare vreun glob al Ungariei?” Surprinzând atât de bine hybrisul unui popor care-și vedea țara ca fiind totuna cu lumea, povestea a ajuns apocrifă. Sigur că, în decurs de numai o generație, Ungaria avea să fie lăsată fără două treimi din teritoriul ei de către Tratatul de la Trianon, fapt care în retrospectivă face să pară semeția cumpărătorului de globuri mai puțin hazlie, ba chiar aproape tragică.
Dar povestea capătă astăzi un nou înțeles, fiindcă în urma alegerilor generale din 12 aprilie din Ungaria, niște non-maghiari au fost cei care au cerut să vadă globul Ungariei. Observatorii politici de centru și stânga nu numai de la Viena, ci și de la Bruxelles, Paris, Berlin și New York au interpretat înfrângerea categorică a conducătorului autoritar Viktor Orban drept semn că curentul iliberal global a intrat în retragere. Speranța lor e că încotro o va apuca Ungaria, într-acolo se va îndrepta și lumea: de pildă candidați de extrema dreaptă precum Marine Le Pen nu vor câștiga în Franța, iar partidul de extrema dreaptă Alternativă pentru Germania (AfD) nu va triumfa în Germania, potrivit stiripesurse.
Citește și: Cresc cheltuielile pentru apărare
Dar, la fel cum era și viziunea despre lume a cumpărătorului inițial de globuri, tot atât de desprinsă de realitate e și viziunea lor. Peter Magyar, noul premier al Ungariei, a învins pe baza unui val de energie anti-establishment care la fel de bine ar putea aduce la putere în alte țări candidați populiști. La recentele alegeri din Bulgaria, de exemplu, partidul fostului președinte Rumen Radev, etichetat de presa occidentală drept rusofil și eurosceptic, a candidat și a câștigat cu un program anticorupție similar cu cel al lui Magyar în Ungaria – dovedind astfel că o retorică anticorupție eficientă îi poate aduce la putere nu numai pe opozanții lui Orban, ci și pe acei lideri politici considerați îndeobște a fi în aceeași tabără cu el.
Poate chiar din contră, odată aleși la putere, populiștii naționaliști din Europa vor căuta să remodeleze sistemele democratice de stânga, astfel încât manualul lui Orban va fi considerat în continuare extrem de valoros. De fapt, înfrângerea lui nu ne semnalează sfârșitul politicii de extrema dreaptă în Europa, ci mai degrabă dispariția iluziei că trumpismul ar fi o mișcare globală. Prin faptul că și-a acceptat înfrângerea în alegeri și nu le-a contestat rezultatul – așa cum a procedat Trump în 2020 și a promis că va proceda din nou – Orban a certificat din nou caracterul democratic al noii drepte europene. Și, fiind el însuși tot un conservator, Magyar nu reprezintă o repudiere a naționalismului în stil Orban, ci o repudiere a evoluției acestuia.
Victoria lui ne indică începutul unei noi ere în politica europeană. Delimitându-se de Trump, extrema dreaptă europeană ar putea în realitate să împingă în acest moment continentul spre un nou consens – unul în care elitele pro-UE sunt dispuse să accepte relevanța crucială a statului-națiune pentru viitorul integrării europene, în vreme ce partidele de extrema dreaptă vor accepta faptul că Moscova, Beijingul și Washingtonul, iar nu Bruxelles-ul, constituie amenințarea reală la adresa suveranității naționale. Sau, cu alte cuvinte, Europa ar putea deveni în sfârșit mai europeană.
Cum a pierdut Orban Ungaria
Orban, premierul european care a stat cel mai mult în funcție, devenise din multe puncte de vedere pentru dreapta același lucru pe care-l reprezenta Fidel Castro pentru stânga acum câteva decenii: conducătorul unei țări mici, relativ fără importanță, dar care captiva cu toate acestea imaginația lumii. El a făcut din Ungaria centrul intelectual, instituțional și financiar al noii drepte europene. Dacă erai un intelectual de extrema dreaptă, Budapesta te trata regește. Dacă erai un partid de extrema dreaptă, atunci băncile ungare te ajutau bucuroase cu un credit. Dacă erai un fost ministru polonez de dreapta (bunăoară Zbigniew Ziobro) sau un fost premier nord-macedonean (Nikola Gruevski, de exemplu) fugind de justiție, Budapesta îți oferea azil politic.
Revoluția inițială electorală a lui Orban, în 2010, a constituit în mare măsură o revoltă contra corupției guvernului socialist anterior. Însă opoziția lui îndârjită contra deciziei lui Angela Merkel de a le deschide frontierele UE refugiaților goniți de războiul din Siria a fost lucrul care a făcut din Orban un jucător important în politica europeană. Revolta lui contra Berlinului și Bruxelles-ului a fost interpretată drept o tentativă de a impune un rol relevant al statelor-națiune europene de talie mijlocie în politica mondială. Orban s-a poziționat în calitatea de intermediar indispensabil: a devenit – în cadrul UE – aliatul ideologic al lui Trump, cel mai apropiat amic geopolitic al lui Putin, dar și cel mai de încredere partener economic al Chinei.
În epoca Trump – în care politica și diplomația depind mai mult de relațiile personale dintre conducători decât de interesele comune ale statelor – această poziționare părea să-i confere Ungariei o influență extraordinară. Budapesta a continuat să cumpere gaz rusesc ieftin, iar investițiile chineze din Ungaria le-au depășit pe cele din Germania și Franța. Budapesta a fost chiar luată în discuție drept loc al unei posibile întâlniri Trump-Putin menite a opri războiul din Ucraina.
Realitatea e că pentru a înțelege relevanța lui Orban în politica europeană e nevoie mai întâi să fie pricepute sursele susținerii fără precedent de care a beneficiat el din partea Beijingului, Moscovei și Washingtonului. Pentru Trump Orban a fost chipul revoluției trumpiene în Europa. Orban a fost, de facto, cel mai important consilier al Casei Albe pe probleme de politică europeană. Și tot așa cum premierul israelian Benjamin Netanyahu l-a convins pe Trump că regimul din Iran e fragil, și Orban i-a convins pe liderii mișcării MAGA că Europa de Est împărtășește aceleași preocupări cu statele predominant republicane din SUA și că întregul continent de fapt n-ar mai fi avut nevoie decât de un singur ciclu electoral pentru a ajunge și el din urmă SUA.
Pentru Moscova, Orban a servit deopotrivă ca informator-șef în problemele UE și propagandist-șef care disemina ideile principale ale Kremlinului referitoare la războiul din Ucraina. Orban l-a atacat necontenit pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski, tapetându-și întreaga țară cu panouri anti-Zelenski și plasându-se fățiș de parte Moscovei în privința războiului ei din Europa.
În schimb, Putin și-a trimis tehnicienii politici de la Kremlin să-l ajute pe Orban cu campania electorală.Dar poate că cea mai mare ironie dintre toate e aceea că, prin toate aceste manevre, Orban a ajuns să devină însuși acel lucru pe care inițial voia să-l distrugă: globalistul. Ultima campanie electorală și-a axat-o pe politica externă – nu pe problemele interne ale Ungariei -, găzduind lideri politici precum vicepreședintele american JD Vance și asigurându-și susținerea formală a președintelui Argentinei Javier Milei, în tentativa de a-i demonstra electoratului relevanța mondială a Ungariei. Însă în Ungaria lui Orban, avea să descopere el însuși, globalismul rămâne cartea perdantă.
Magyar, din contră, s-a concentrat pe nivelul de trai al ungurilor și a evitat cu conștiinciozitate politica externă.Când își explica victoriile electorale, lui Orban îi plăcea să glumească că pe el îl cheamă literalmente „Viktor”. Ei bine, iată că de data aceasta a fost înfrânt de cineva care se numește literalmente „Magyar”.
Cum a pierdut Trump dreapta europeană
Lăsându-l pe Orban la o parte, le-a luat ceva vreme liderilor europeni să înțeleagă că a doua președinție Trump nu e nici pur tranzacțională și nici impredictibilă când vine vorba de Europa. Bruxelles-ul se pregătise pentru un război comercial când s-a trezit în toiul unui război ideologic. Speranța că președintele american va ajunge în cele din urmă să aprecieze utilitatea aliaților s-a dovedit eronată.
Vezi și: Moldova nu își poate asigura independența alimentară
Din perspectiva lui Trump, ordinea de stânga nu este o ordine americană [în original „ordinea liberală”, dar prin „liberal” în SUA și chiar Europa de Vest se înțelege de la o vreme „socialist”; liberalismul autentic pledează pentru drepturi individuale și se opune intervenției statului în economie și societate – „liberalismul” în accepțiunea actuală din Vest pledează, din contră, pentru drepturi colective și invită intervenția statului în economie și societate; în consecință termenul „liberal” a fost tradus drept „de stânga” în tot textul – n.trad.]. Europa la a cărei construcție SUA au contribuit după războaiele mondiale a ajuns să devină, consideră Trump, anti-americană. Chiar dacă a fost fondată și sprijinită de America, UE a evoluat într-o constrângere asupra puterii americane.
În accepțiunea lui Trump, dezindustrializarea Americii și destrămarea țesutului ei social constituie prețul plătit pentru un sistem de stânga care și-a epuizat între timp utilitatea.Ipocrizia fundamentală a acestei ordini de stânga e, în viziunea lui Trump, presupusa egalitate a statelor: faptul că Bulgaria e la fel de importantă ca SUA; iar Washingtonul ar trebui să respecte aceleași reguli ca oricare alt stat.
Viziunea lui Trump cu privire la o ordinea internațională post-stânga [„post-liberală” în original – n.trad.] a fost descrisă de politologul Stephen Holmes drept o „ierarhie fără ordine”: un sistem în care Trump e regele, iar ceilalți actori îi sunt inferiori, unii mai puternici decât alții, dar toți orbitând deopotrivă în jurul lui. Și alte mari puteri, precum Rusia și China, se pot bucura de o sferă proprie de privilegiu, dar numai cu condiția de a-i admite primatul Americii. Aceasta nu este politica tradițională a sferelor de influență; Trump nu-și dorește cooperare, ci solicită să-i fie respectată autoritatea.
Trump este un paradox din mai multe puncte de vedere: un naționalist incapabil să înțeleagă naționalismul – mai ales al altora. Programul lui naționalist anti-imigrație, anti-verzi și anti-woke e pe aceeași lungime de undă cu alegătorii de extrema dreaptă din Europa. Și, împreună cu Orban, lăsase impresia că întreaga lume asistă la o transformare revoluționară, iar iliberalii vor moșteni Pământul. Dar, cu toate că le-a oferit sprijin teoretic aliaților săi ideologici din Europa, el nu le-a oferit și respectul la care ei se așteptau.
Liderii europeni de extrema dreaptă s-au simțit mai întâi stânjeniți la anunțarea taxelor vamale de anul trecut. Apoi ei s-au opus ambițiilor lui Trump [în caz că există într-adevăr dincolo de retorică – n.trad.] de a anexa Groenlanda.
Declanșarea războiului cu Iranul și polemica inițiată de Trump cu papa s-au dovedit a constitui punctul de cotitură. Le-a cerut europenilor să i se alăture în efortul de război, deși nu-i consultase în prealabil, și a demonstrat o lipsă de respect fără precedent pentru Biserica Catolică postând imagini trucate cu el însuși în calitate de papă. Giorgia Meloni, care până în acel punct se poziționase drept unul dintre marii susținători europeni ai lui Trump, a refuzat să intre în război și i-a criticat declarațiile despre papă, semnalând astfel că prețul electoral al alianței cu Trump devenise exagerat de mare. Orban, pe de altă parte, a rămas tăcut.
Chiar dacă ruptura dintre trumpism și extrema dreaptă europeană nu a pornit de la Budapesta, acela a fost locul în care ea a culminat, întrucât înfrângerea lui Orban i-a convins pe mulți lideri ai extremei drepte europene că asocierea cu Trump e nocivă politic. Ar risca să se procopsească cu eticheta de noii globaliști.
Cum și-a pierdut Kremlinul strategia europeană
Înfrângerea lui Orban e un punct de cotitură pentru extrema dreaptă europeană, dar concomitent e și un seism geopolitic. Pe termenul cel mai scurt, îi va altera Kremlinului calculele referitoare la continent. Bloomberg News scria în cursul campaniei electorale ungare că obținuse transcrierea unui convorbiri telefonice Orban-Putin din octombrie 2025 în care Orban s-ar fi referit la Ungaria ca la „șoarecele” pregătit să ajute „leul” rus. Ungaria a avut utilitatea maximă pentru Rusia atunci când a blocat prin veto tentativele UE de a-i trimite Ucrainei 90 de miliarde de euro. Cum sprijinul american pentru Ucraina se estompează, Moscova se gândea că ar fi putut învinge, atâta vreme cât Europa ar fi rămas paralizată.
Însă acum șoarecele nu mai există, iar leul trebuie să-și regândească strategia europeană. Schimbarea guvernului la Budapesta înseamnă că acum Kievul va primi în sfârșit banii care-i vor permite să mai lupte cel puțin încă doi ani. Mai mult chiar, pierderea lui Orban de către Moscova înseamnă și pierderea abilității de a folosi strategia „dezbină și slăbește” în Europa. Nu există pe moment vreun lider european capabil a-l substitui cu adevărat pe Orban. Cei care se întreabă cine ar putea fi următorul Orban subestimează dificultatea de a te plasa într-o asemenea poziție. Fiindcă în acest moment nici măcar Orban însuși n-ar fi în măsură să-și reia rolul din același punct. N-ar trebui deci să fie vreo surpriză faptul că vocile pro-guvern de la Moscova au conchis că Rusia n-ar trebui să-și facă iluzii în privința unui dezgheț cu Europa.
Cu Orban scos din joc și Europa accelerându-și reînarmarea, Kremlinul va trebui să decidă dacă războiul politic mai e suficient pentru a-i proteja interesele pe continent. Înfrângerea lui mărește riscul ca Moscova să ia în calcul o strategie mult mai agresivă, cum ar fi atacuri cibernetice și presarea anumitor state UE. Strategii ruși vor dori poate să profite și de faptul că relația transatlantică se erodează mai rapid decât se reînarmează Europa; cu alte cuvinte, fereastra lor prielnică de acțiune acum e deschisă. Exceptând acțiunea militară, există tot acum și un risc mai mare ca Trump să acționeze pe la spatele europenilor, încheind cine știe ce înțelegere de anvergură cu Moscova prin care ar abandona interesele europene în schimbul unor angajamente de afaceri.
Citește și: Cresc cheltuielile pentru apărare
Cum și-a pierdut Europa extremele
În ce privește dinamica internă a Europei, schimbarea politică de la Budapesta evidențiază două tendințe clare care indică o mișcare de convergență la centrul politic european. În primul rând, reorientarea suveranistă a Europei nu pleacă nicăieri. Marea schimbare politică din Ungaria nu a însemnat că Orban a fost învins de un liberal [„liberal clasic”, ține autorul să precizeze, în opoziție cu „liberalismul” de stânga pomenit până aici – n.trad.] sau de un progresist care propunea o integrare mai aprofundată cu UE, ci a fost înfrânt tot de un conservator – unul care împărtășește viziunea originară a lui Orban a unei Ungarii puternice și independente, care respinge corupția unui premier aflat de multă vreme în funcție. Elitele de stânga aprobă și ele acum demersul de autodeterminare națională, datorită intimidărilor lui Trump, insistând pe autonomie strategică în domeniile militar și tehnologic.
Până și conducătorii centriști ai Franței și Germaniei își imaginează tot mai mult o Europă suverană și nu neapărat federalistă, în care politica externă și cea de apărare nu e controlată de Bruxelles.În al doilea rând, și poate surprinzător dată fiind prima tendință, noua dreaptă a Europei devine mai puțin eurosceptică. Vede tot mai mult Washingtonul și Moscova – dar nu Bruxelles-ul – drept amenințări principale la suveranitatea națională. Apelurile la abandonarea UE ori a monedei euro sunt percepute acum drept perdante.
Dacă speră să ajungă la putere, lideri precum Le Pen, AfD și aliații lor se vor concentra mai mult pe problemele naționale și se vor delimita de SUA și Rusia. Meloni, cu sprijinul ei puternic pentru Ucraina și pentru cooperarea cu Bruxelles-ul, constituie de acum modelul acestei noi drepte pro-europene.
În acest context, înfrângerea lui Orban creează spațiul necesar pentru un nou consens asupra suveranității europene – unul care poate include și segmente ale taberei populist-naționale. Chiar dacă polarizarea rămâne puternică între establishment-ul european și contestatarii lui, încep să apară și zone de cooperare. De pildă unii lideri politici de centru, cum e cancelarul german Friedrich Merz, au aprobat propuneri anti-imigrație de la dreapta. Actuala criză energetică provocată de războiul lui Trump din Iran forțează partidele de dreapta să-și mai modereze criticile la adresa programului verde al UE. Iar în domeniul militar reînarmarea Europei e susținută deopotrivă de electoratul de centru și cel de extrema dreaptă.
De fapt, într-un moment în care e în curs o reconfigurare radicală a UE, alegerile generale din Ungaria s-ar putea dovedi a fi cel mai important scrutin al politicii europene din ultimul deceniu – numai că nu în sensul în care credeau inițial mulți observatori. Așa că, nu stați pe gânduri, căutați globul Ungariei, scrie Ivan Krîstev (politolog bulgar; președinte al Centre for Liberal Strategies din Sofia și membru al Institute for Human Sciences din Viena).
