Aproximativ 4 milioane de oameni au părăsit țările occidentale bogate în 2024 – cu 20% mai mult decât înainte de pandemie.Nu e vorba de săraci fără opțiuni, ci de tineri educați care aleg să trăiască în altă parte, atrași de impozite mai mici, libertate geografică și dezamăgiți de politica de acasă.
Jacinda Ardern, fostul premier al Noii Zeelande, trăiește acum la Sydney și predă la Harvard. Un detaliu aparent minor, care a stârnit însă o dezbatere aprinsă acasă – într-o țară deja îngrijorată de câți dintre ai ei aleg să plece. Anxietatea neozeelandezilor nu este, însă, o excepție. Este un simptom, potrivit stiripesurse.
Citește și: Cresc cheltuielile pentru apărare
O analiză recentă The Economist, bazată pe date din 31 de țări occidentale, conturează o tendință pe care politicienii o ignoră: toată lumea vorbește despre imigrație, prea puțini despre emigrație. Politicienii sunt primii. Ei se concentrează pe politicile permisive de imigrație, ca și cum cetățenii propriilor lor țări contează mai puțin decât cetățenii altor țări.
Fenomenul nu mai poate fi ignorat: oamenii pleacă în număr record din propriile lor țări bogate.
Aproximativ 4 milioane de persoane au părăsit aceste țări în 2024 – cu 20% mai mult decât înainte de pandemie.
Suedia a înregistrat o creștere a emigrației cu peste 60% față de nivelurile pre-pandemice.
Noua Zeelandă – cu 29%.
Canada – cu 34% doar în al treilea trimestru din 2025. Italia vorbește despre o „explozie a emigrației.”
Islanda a raportat cel mai ridicat nivel din istorie.
Brookings Institution estimează că până la 3 milioane de oameni au părăsit SUA în 2025, față de 2 milioane în 2021. Pentru prima dată în ultimii ani, mai mulți lucrători americani din tehnologie se mută în Europa decât invers.
Nu e vorba doar de străini care se întorc acasă după ce vizele le-au expirat.
În Noua Zeelandă, plecările cetățenilor proprii au crescut cu 74% față de 2019. În Irlanda, cu 29%. Sunt oamenii locului, care aleg să trăiască în altă parte.
Datele sunt clare în privința unui lucru: cei care pleacă tind să fie cei mai educați. În Noua Zeelandă, persoanele cu cel puțin o diplomă de licență au de două ori mai multe șanse să emigreze la 20 de ani decât cele fără studii superioare. Nu pleacă cei fără opțiuni – pleacă exact cei cu cele mai multe opțiuni. Și nu pleacă neapărat departe sau definitiv. Majoritatea expaților occidentali se mută tot în Occident, dar în altă țară occidentală.
America a absorbit peste 40% din creșterea acestui flux din 2019 încoace, atrăgând europeni ambițioși cu perspectiva boom-ului în inteligența artificială.
Olanda a preluat o cotă disproporționat de mare față de populația sa. Londra e plină de vedete hollywoodiene.
Dubai a atras britanici nemulțumiți – deși războiul din Golf ar putea schimba calculele.
Trei forțe mari explică ascensiunea acestei „economii a expatriaților.”
Pandemia a normalizat munca de la distanță și, odată cu ea, arbitrajul geografic. Dacă poți lucra de acasă, de ce nu ai putea lucra din Barcelona, Lisabona sau Bangkok? Multinaționalele americane angajează acum cu 36% mai mulți oameni în străinătate față de 2019.
Vezi și: Moldova nu își poate asigura independența alimentară
Guvernele occidentale au crescut impozitele pentru cei cu venituri mari. În Marea Britanie, cei mai bogați 1% plătesc acum o cotă efectivă de circa 40%, față de sub 35% în anii 2000. În America, rata efectivă globală pentru același segment se apropie de maximele istorice. Pentru cei care anticipează că vor câștiga bine doar temporar, mutarea într-o jurisdicție mai prietenoasă fiscal este o decizie pur rațională.
Și poate cea mai revelatoare. Americanii din Hampstead nu-l suportă pe Trump. Britanicii din Dubai detestă ce numesc „Marea Britanie socialistă a lui Starmer.” Canadienii conservatori, după 11 ani de guvernare liberală, caută altceva. Paradoxal, oameni cu convingeri politice complet opuse ajung la aceeași concluzie: e mai bine în altă parte.
Un studiu recent găsește dovezi convingătoare că declinul încrederii în democrație tinde să crească emigrația.
Consecințele nu sunt simbolice. Când un stat investește în educarea tinerilor și aceștia pleacă, pierde venituri fiscale viitoare.
Lovitura e mai dură în economiile mici, cu populație îmbătrânită – exact profilul multor țări din Europa de Est, unde emigrația susținută a pus deja presiune pe finanțele publice.
Efectele politice sunt la fel de îngrijorătoare. O cercetare axată pe Europa Centrală și de Est sugerează că emigranții sunt în medie mai liberali decât cei care rămân acasă – iar plecarea lor a mers în paralel cu deteriorarea democrației în țările de origine. Cu alte cuvinte, nu pleacă doar forța de muncă. Pleacă și o parte din substanța civică a societății.
Pentru fiecare țară care pierde, alta câștigă. Numărul americanilor care locuiesc în Germania a crescut cu peste 60% în ultimul deceniu. Germanii i-au înlocuit pe mulți dintre neozeelandezii plecați, numărul lor în Noua Zeelandă fiind cu 50% mai mare față de mijlocul anilor 2000.
În Noua Zeelandă, aproximativ 40% dintre emigranții născuți în țară se întorc – aducând cu ei economii, rețele, experiență și idei. Diaspora nu înseamnă neapărat rupere, ci uneori o legătură mai sofisticată cu lumea. Poate că tocmai la asta se gândea Jacinda Ardern când și-a ales Sydney-ul. Sau poate că, pur și simplu, și foștii premieri au dreptul să trăiască unde vor.
Întrebarea mai interesantă nu e despre ea – e despre cei câteva milioane care fac același calcul în fiecare an, fără conferințe de presă și fără titluri în ziare.
