Statele Unite vor ieşi din NATO? Amenințarea lui Donald Trump este serioasă. Însă nu este nouă. Și nu doar pentru că el însuși a mai lansat aceeași amenințare în timpul primului său mandat (2017-2021), ci pentru că şi alți președinți dinaintea lui au pus la îndoială validitatea și utilitatea Alianței Atlantice. Şi nu de puţine ori era implicat şi Orientul Mijlociu, scrie IL CORRIERE DELLA SERA, potrivit stiripesurse.ro.
Pentru început: NATO, înainte să vrea s-o distrugă cineva, risca să nu apară niciodată. Opinia publică americană a avut mereu o tradiție izolaționistă adânc înrădăcinată. Chiar în primăvara anului 1940 sondajele arătau că 96% dintre americani nu doreau să intre în al Doilea Război Mondial; iar Franklin Roosevelt câștigase cea mai recentă campanie electorală promițând tocmai că va rămâne afară. Dacă ar fi prevalat izolaționismul, poate că Europa ar fi semănat cu cea descrisă de Philip Dick în romanul său de ficțiune politică „Omul din castelul înalt”: o colonie nazistă. Sau, așa cum au susținut istorici iluștri, Uniunea Europeană s-ar fi născut cu mult timp înainte, sub forma unui al Treilea Reich extins.
Chiar și la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, formarea NATO era departe de a fi o certitudine. Acum optzeci de ani și o lună, pe 5 martie 1946, fostul prim-ministru britanic Winston Churchill (aruncat în opoziție de către alegătorii săi imediat după ce a condus țara spre victorie) a fost invitat să țină un discurs în Missouri, statul american al președintelui de atunci, Harry Truman. Discursul a intrat în istorie: Churchill a inventat sintagma „Cortina de Fier”, adică divizarea brutală a Europei de către Armata Roșie sovietică în două blocuri și impunerea unor regimuri totalitare în Est. El a denunțat amenințarea expansionismului sovietic. Și a afirmat cu tărie urgența unei alianțe între democrațiile occidentale. Acesta a fost principiul fondator al NATO. Care a dezlănțuit o furtună. Discursul lui Churchill a fost primit oribil în Statele Unite. Însuși președintele Truman, care era alături de el în timp ce fostul prim-ministru britanic vorbea, și-a exprimat iritarea. Nu voia să-l antagonizeze pe Stalin. Wall Street Journal l-a condamnat pe Churchill, declarând că Statele Unite nu aveau nevoie de alianțe, în timp ce revista marxistă The Nation l-a batjocorit pe Truman numindu-l idiot pentru că nu s-a disociat imediat și public de cuvintele lui Churchill. Cel mai proeminent comentator al vremii, Walter Lippmann, a numit discursul lui Churchill „o gafă catastrofală”.
Nu doar marile mișcări politice americane s-au opus conceptului unei alianțe atlantice. În Europa, la scurt timp după eliberarea Franței de către forțele anglo-americane, generalul Charles de Gaulle (primul prim-ministru de după război) s-a grăbit să-l întâlnească pe Stalin în noiembrie 1944: visul său era să reînvie alianța franco-rusă pentru a o echilibra pe cea anglo-americană.
Rolul Franței este interesant dintr-un alt motiv: când s-a născut NATO, imperiul francez încă exista și avea colonii în lumea arabo-musulmană, începând cu Algeria, precum și alte interese în Orientul Mijlociu. Francezii au fost cei care au teoretizat că NATO ar trebui să își extindă responsabilitățile de securitate în Orientul Mijlociu, ciocnindu-se de opoziția americană.
Chiar și după înființarea sa, NATO a trecut prin numeroase crize „existențiale” care păreau să o apropie de dizolvare. Trei dintre acestea au fost declanșate de conflicte din Orientul Mijlociu. În 1956, două state europene membre NATO, Regatul Unit și Franța, au intrat în război alături de Israel pentru a restabili controlul internațional asupra Canalului Suez, care fusese naționalizat de dictatorul egiptean Nasser: de unde se vede că libertatea navigației era o problemă încă de la acea vreme. Președintele SUA era republicanul Dwight Eisenhower, un fost general care comandase forțele aliate în Europa. Acesta a intervenit „în forță” prointr-un dictat împotriva intervenției militare și a obligat forțele anglo-franceze să se retragă. Mulți au declarat că această criză a marcat sfârșitul NATO. Ruptura atlantică a coincis cu o divizare energetică: în timpul lui Eisenhower America era cel mai mare producător de petrol de pe planetă și, ca atare, era auto-suficientă în timp ce europenii erau dependenți de petrolul arab și de Canalul Suez.
În 1973 în schimb, America a fost cea care a sprijinit Israelul atunci când acesta a fost atacat de o coaliție arabă în Războiul de Yom Kippur, iar apoi producătorii de petrol din Orientul Mijlociu grupați în cartelul OPEC au lansat un embargou asupra livrărilor către țările occidentale. Mulți europeni s-au disociat de sprijinul acordat de Washington Israelului. Președintele republican Richard Nixon și secretarul său de stat Henry Kissinger i-au condamnat aspru pe europeni și au mers până la a defini NATO „inutilă”. Nixon a amenințat că va retrage soldații americani din Germania de Vest, un gest deloc mărunt; Războiul Rece era în plin apogeu, iar la orizont se profila amenințarea sovietică.
În 2003, un alt republican, George W. Bush, a invadat Irakul pentru a-l detrona pe Saddam Hussein, după ce l-a acuzat (cu dovezi false) că a construit arme de distrugere în masă. Germania lui Gerhard Schroeder și Franța lui Jacques Chirac s-au disociat, condamnând invazia. Mulți au profețit că NATO era moartă.
De partea europeană, anii 1960 și 1970 au fost marcați de puternice mișcări anti-NATO, care pledau pentru ieșirea din alianță. Războiul din Vietnam și criza “euro-rachetelor” au fost două momente-cheie.
Conflictul din peninsula Indochina a marcat unul dintre abisurile impopularității Statelor Unite în rândul opiniei publice europene. Criza euro-rachetelor, declanșată de desfășurarea de către Uniunea Sovietică a focoaselor nucleare care amenințau direct Europa Occidentală, a dus la demonstrații masive împotriva NATO atunci când aceasta a decis să redreseze dezechilibrul prin desfășurarea de rachete echivalente. În aceste perioade politice Alianța Atlantică a fost văzută nu atât ca inutilă, cât ca un dușman al păcii, instigând tensiuni cu URSS. Americanii înșiși oscilau din când în când: între perioade în care doreau să ignore angajamentele unei alianțe considerate împovărătoare și inutile și faze istorice în care NATO a fost portretizată de europeni ca o marionetă care deservea interesele Unchiului Sam. Istoria nu se repetă niciodată identic, spunea scriitorul Mark Twain, „dar rimează cu ea însăși”.
