Nababul devenit politician și-a construit cariera amestecând spectacolul cu puterea, reușind să scape de scandalurile de ordin sexual și modelându-și partidul potrivit imaginii sale ‘plastice’. El a pretins că alegerile pe care le-a pierdut i-au fost, de fapt, furate. Organele legii i-au cercetat afacerile, iar el l-a tot lăudat pe vechiul său prieten, Vladimir Putin. Căznindu-se să-l învingă pe plan politic, adversarii săi și-au dat mâna cu procurorii ca să-l elimine prin intermediul instanței. Dar el a reușit să întoarcă până și asta în avantajul său, invocând spectrul persecuției pentru a-și revigora electoratul și pentru a rămâne ferm, ani de zile, în centrul politicii țării sale, scrie THE NEW YORK TIMES, potrivit RADOR.
Toate astea se aseamănă mult cu Donald Trump. Luni, Silvio Berlusconi a murit la vârsta de 86 de ani.
De patru ori premier al Italiei, Berlusconi a dominat timp de trei decenii scena politică a țării, schimbându-i fundamental peisajul și perspectivele. Exuberantul întreprinzător, crescut în sânul unei familii mic-burgheze din Milano și care pe vremuri cânta canțonete pe vapoare de croazieră ca să câștige un ban, a devenit ulterior reformatorul televiziunii italiene. Pe la mijlocul anilor ’90, după căderea Primei Republici, el s-a dedicat politicii cu o remarcabilă energie. În foarte multe feluri, povestea lui Berlusconi le este absolut caracteristică italienilor. Dar, totodată, ea depășește peninsula. Sporindu-și faima și celebritatea ca să ajungă la putere – și reușind să o păstreze în pofida oricăror obstacole – Berlusconi a oferit un tipar pentru cariera politică a lui Trump.
O paralelă între ei este evidentă. Amândoi au avut niște personalități puternice, i-au admirat sincer pe cei puternici, au fost obsedați de televiziune și au avut o înclinație spre mobilierul kitsch și spre glumele de prost gust. Și, poate, cel mai important este faptul că amândoi au dispus de capacitatea instinctivă de a profita de starea de spirit a populației. Unul a venit din sectorul imobiliar, iar celălalt, din presă. Cei doi s-au întâlnit la jumătatea drumului, la periferia lumii spectacolului. Amândoi au avut totodată o predilecție pentru o politică paranoică. Cu mult înainte ca Trump să invoce vânătoarea de vrăjitoare și să-l califice drept “psihopat” pe Alvin Bragg, procurorul general din Manhattan, Berlusconi invoca un complot al comuniștilor încurajat de juriștii “în robe roșii”, hotărâți să îl distrugă.
Trucurile la care Berlusconi a apelat ca să-și elimine criticii au rivalizat sau poate chiar le-au depășit, pe cele ale lui Trump. Banii cu care Trump a plătit-o pe Stormy Daniels par aproape un nimic comparativ cu vremurile când Berlusconi chema poliția, susținând că una dintre invitatele sale la faimoasele petreceri ‘bunga bunga’, Karima el-Mahroug, în vârstă de 17 ani, era nepoata fostului președinte egiptean, Hosni Mubarak. Oricare ar fi fost acuzația, Berlusconi avea o ripostă.
Averea remarcabilă a lui Berlusconi, estimată la $6,8 miliarde și cuprinzând zeci de companii din domeniul presei, finanțelor și din sectorul imobiliar, a stat la baza proiectului său politic. El a tot predicat propria versiune a “bibliei prosperității”, făcându-i pe italieni să spere că vor scăpa de o clasă politică coruptă și de stagnarea economică. Cu două decenii înainte ca Trump să lanseze apeluri la adresa americanilor depășiți de globalizare, Berlusconi trezea o imaginație legată de “bărbații uitați” ai Italiei, promițând noi locuri de muncă și reduceri de impozite.
Fiind o personalitate contradictorie, Berlusconi propovăduia anarhia etică, dând apă la moară extremei drepte și gâdilând micile plăceri ale italienilor prin performațele echipei sale de fotbal, înconjurându-se totodată de o curte mereu schimbătoare de consilieri, prieteni, lachei și acoliți care sperau să profite de proverbiala sa generozitate. Pe măsură ce timpul trecea, el obținea voturi din partea clasei muncitoare. Seara, el își chema invitații să admire vulcanul artificial care arunca roci adevărate în imensa grădină a vilei sale de adevărat oligarh, cu 126 de camere, de pe coasta Sardiniei.
Având în vedere că Berlusconi nu separa niciodată latura pesonală de cea politică, prăbușirea sa a survenit simultan pe ambele fronturi. Mereu pus la zid de adversarii politici pentru că încerca să aducă legea în propriul interes, el a adoptat un mod de viață tot mai decadent. Numele său a fost mereu asociat cu niște partide de sex pe care el continua să le califice drept dineuri elegente. În 2009, atunci când Berlusconi și-a desemnat candidații pentru Parlamentul European din rândul femeilor invitate la astfel de petreceri, cea de-a doua soție a sa, Veronica Lario, a protestat public în fața acestui “comportament nerușinat” și a intentat divorț.
Doi ani mai târziu, o adresă din partea Băncii Centrale Europene punea capăt carierei sale de premier și, curând, o condamnare pentru fraudă fiscală l-a exclus și din Senat. Dar el nu era încă terminat. Achitat de trei ori în procesele pe tema petrecerilor sale cu caracter sexual, el a fost reprimit în parlament în 2022. În pofida sprijinului tot mai scăzut de care se bucura partidul său, Forza Italia, el a rămas un personaj important în politica italiană, cel mai recent, având un rol central îm formarea actualului guvern. Capacitatea sa de a ieși cu bine din toate încercările poate fi calificată doar drept “trump-iană” sau, poate că perseveranța lui Trump este “berlusconiană”.
Dincolo de evidentele asemănări dintre cei doi, există totuși o mare deosebire. Berlusconi era un tip mereu zâmbitor, care inspira optimism și speranță pentru viitor. Aproape la fel ca Reagan, el avea o încredere deplină în piața liberă și în inițiativa oamenilor – o mare diferență față de protecționismul lui Trump. În timp ce imaginea lui Trump este cea a unui tip încruntat, care asistă la ‘masacrul’ în desfășurare al americanilor, personalitatea liderului italian era definită în general printr-un zâmbet larg și prin cântece vesele. Personalitatea sa avea o calitate gen ‘La dolce vita’, care îi este străină lui Trump.
Intenționat sau nu, Berlusconi a avut un rol decisiv în crearea unui model de politică tipic celebrităților, un model la care și Trump a apelat ca să preia puterea și să transforme politica americană. Cele două celebrități politice, care au atât de multe lucruri în comun, mai aveau în comun și altceva. Amândoi credeau că sunt singurii care și-ar putea salva țările, dar, în schimb, ei au fost acuzați că ar fi fost singura cauză a greutăților cu care ele se confruntau. Or, toată această influență exagerată, pe care amândoi au avut-o, dovedește că o asemenea impresie aparent simplistă nu este numai plauzibilă, ci și reală.
