Cartea lui Florian Banu, Mihai Caraman – un spion român în meandrele Războiului Rece, pe care o citesc pentru a-i întocmi prefeța, descrie pe larg și profesionist cea mai mai importantă operațiune din constituirea unei rețele:
Recrutarea.
Îmi amitesc de îndată că despre recrutare am mai scris. Cînd, unde și cum? n-aș putea răspunde. Apelez atunci la motorul de căutare. Pentru folderul Posibile eseuri scriu la Search Recrutez. Găsesc ceva într-un eseu despre Daphne Park, șefa stației MI6 din Congo. Scrisesem un eseu mai mic, izvorît din cartea lui Gordon Corera, Art of Betrayal: Life and Death in the British Secret Service (Arta înșelării: Viaţa şi moartea în Serviciul Secret Britanic), editura Orion, 2011, tradusă în româneşte, la Litera, în 2014, sub titlul MI6. Adevăruri şocante despre istoria serviciilor secrete, dedicat dificultăților recrutării cînd agentul e femeie. Nu acesta e textul căutat. Trebuie să plec din sala de la BAR. Am rămas ultimul.
Manualele de recrutare invocă cei trei termeni – bani, sex, putere.
Larry Devlin simte nevoia unei nuanţări:
«Nu există doar un singur fapt care-i motivează pe bărbaţi sau pe femei să devină spioni. Banii sînt cel mai adesea cheia, dar sînt şi multe alte motive. Un agent cu care am lucrat într-o altă ţară a făcut-o datorită convingerilor sale personale. Era convins că SUA îi salvaseră lui şi soţiei lui vieţile în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar cooperarea sa era o cale de a-şi plăti datoria. El a făcut lucruri extraordinare pentru noi, dar niciodată n-a acceptat nici măcar un bănuţ. Cînd luam masa împreună, el insista să plătim nota, pe rînd. Alţii au cooperat cu noi datorită credinţei că era în interesul lor să facă aceasta. Ei doreau ca Statele Unite să-i sprijine în a atinge anumite obiective, de obicei, politice. Dar, bineînţeles, fiecare individ este diferit astfel că motivaţia trebuie evaluată cu mare atenţie.»
După ce-ai pus ochii pe un posibil recrut, purcezi la recrutarea propriu-zisă.
Nici asta nu-i un lucru simplu:
«Dacă decizi că persoana este atît de folos, cît şi de recrutat, vei încerca să stabileşti o relaţie mai apropiată. Vei face lucruri pe care crezi că o vor amuza sau interesa pe respectiva. Dacă îi plac glumele, vei spune glume. Dacă îi face plăcere să discute despre Literatură sau Economie, vei discuta despre Literatură sau Economie. Dacă îi place să mănînce şi să bea, vei bea şi vei cina cu ea. Primii trei paşi – depistarea, evaluarea şi dezvoltarea – sînt toţi preliminari pasului final şi crucial: recrutarea. Apoi îi vei pune întrebarea crucială (vrei să colaborezi cu noi? – n.n.) şi vei spera la un răspuns afirmativ.
Procesul are multe în comun cu seducţia.»
Larry Devlin abordează şi cazul celui care se oferă el să colaboreze cu Agenţia.
În argoul CIA i se spune agent walk in.
Unul dintre cei mai buni agenţi ai Staţiei, căruia i se dă numele de cod Jacques, e trecut de Larry Devlin ca exemplu de recrutare walk in.
Jacques era un cetăţean belgian, cu sînge european amestecat, care asistase o Staţie a Agenţiei din Europa.
Cînd s-a decis să meargă în Congo, pentru a se face fermier, cei de la Staţie i-au spus să ia legătura cu omul CIA din Leopoldville. Cum însă (era înainte de Independenţă), Congo nu stîrnea nici un interes Centrului, Jacques a renunţat, pentru a reveni cu propunerea de colaborare după sosirea lui Larry Devlin.
Prin statutul său de fermier şi nu de reprezentat al unei companii belgiene, Jacques îşi făcuse multe relaţii în Guvern, în organizaţia de tineret a partidului lui Kasavubu – ABAKO –, în Senat.
Cînd îşi oferă serviciile, Jacques invocă în sprijinul cererii relaţiile sale informative.
E mai mult decît interesant pentru procedurile de recrutare de către CIA, cum a acţionat Staţia în cazul lui Jacques.
Mai întîi, i s-a verificat urma de pînă în acel moment. Staţia din Europa i-a confirmat povestea.
A urmat verificarea fiabilităţii:
«Pentru a-i verifica fiabilitatea, l-am pus să întrebe sursele invocate – membrul Guvernului, preşedintele Senatului, editorul ziarului de primă importanţă din Leopoldville, despre subiecte asupra cărora mai aveau deja răspunsurile. În fiecare caz, el a raportat faptic şi a adus răspunsurile corecte!»”
