Când lumea a ieșit din întunericul apăsător al Războiului Rece, am crezut cu toții într-o minciună: era armelor nucleare se încheiase. Însă cruda realitate a anului 2026 ne pune față în față cu un alt adevăr: armele nucleare nu au dispărut, ci au devenit pur și simplu un privilegiu de clasă, scrie TÜRKIYE GAZETESI, potrivit stiripesurse.ro.
Astăzi, nu democrația sau economia domină sistemul global, ci doar puterea de descurajare. Rusia își joacă cartea nucleară pentru a închide gura lumii, în timp ce Israelul se ascunde în spatele incertitudinii. În acest context, declarația făcută de președintele Erdoğan în 2019 este acum repetată ca o doctrină geopolitică: „Unii au rachete nucleare. Nu una, nu două. De ce nu aș avea și eu rachete nucleare? Nu accept acest lucru”.
Mulți au interpretat această declarație în mod simplist, spunând că „Turcia va construi o bombă mâine”. Cu toate acestea, problema nu ține de muniție, ci de ordine. Tratatul din 1968 privind neproliferarea armelor nucleare a împărțit efectiv lumea în două: aristocrații care au voie în mod legal să dețină arme și supușii care depind de aceștia…
Demersul Turciei privind justețea nucleară reprezintă o provocare pentru acest sistem de caste nucleare. Ankara spune: „Securitatea este un privilegiu sau un drept?” Dacă cinci țări dețin puterea modelând lumea, atunci motto-ul „Lumea este mai mare decât cinci” a ajuns acum în zona cea mai sensibilă a arhitecturii de securitate: domeniul nuclear (Președintele Erdoğan a declarat că “Lumea este mai mare decât cinci” cu referire la cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate ONU – n.red.).
Aseară, la CNN TÜRK, invitat în emisiunea lui Ahmet Hakan, ministrul turc de Externe, Hakan Fidan, a anunțat de fapt sfârșitul unei epoci, în timp ce descria fisurile din arhitectura securității globale. Analiza lui Fidan nu a fost doar o evaluare a politicii externe, ci un diagnostic strategic privind noile și durele realități ale erei nucleare. Fidan a subliniat că, odată cu conturarea noii doctrine americane de securitate formulată de Trump, scutul de protecție nucleară pe care America îl oferea aliaților săi tradiționali ar putea să nu mai fie o garanție absolută.
Această situație a declanșat un proces care îi obligă pe aliați să se descurce singuri. Potrivit lui Fidan, noul val nuclear nu va veni din Orientul Mijlociu, ci din Asia-Pacific și Europa, unde arhitectura de securitate a fost zguduită. Adică nu este o chestiune de intenție, ci o problemă de cost impusă de sistemul în schimbare.
Și Turcia?
Cel mai important punct al programului a fost întrebarea directă adresată lui Hakan Fidan cu privire la capacitatea nucleară a Turciei: „Ar trebui Turcia să dețină arme nucleare?” Când gazda emisiunii, Ahmet Hakan, nu a primit niciun răspuns la întrebarea sa, după o tăcere, el a remarcat: „Puteți spune «fără comentarii»”. Zâmbetul calculat al ministrului Fidan nu a echivalat cu lipsa unui răspuns profesional. Zâmbetul acela reflecta principiul privilegiului secretului, așa cum se manifestă în diplomația modernă.
Astăzi, infrastructura energetică nucleară, tehnologia de producție a rachetelor și resursele umane calificate ale Turciei se îndreaptă mai degrabă către o arhitectură tehnologică de nivel înalt decât către o cursă clasică a înarmării. Este vorba de un tip de putere diferit de cel conferit de posesia unei bombe. Adesea, conștiința faptului că poți intra în posesia acesteia este mai decisivă decât posesia efectivă. Modelul japonez este probabil cel mai bun exemplu al acestei abordări. El produce capacitate, nu arme.
Astăzi, Turcia nu cere doar un loc la masa puterilor nucleare, ci pune direct sub semnul întrebării fundamentul distorsionat și injust pe care se bazează acest statut. Trăim într-o epocă în care pacea nu este asigurată de bune intenții ci de temerile legate de costul agresiunii. Turcia nu mai este doar un figurant protejat în acest calcul al costurilor, ci un actor puternic care contestă regulile. Iar adevărata putere nu rezidă în declarații, ci în acea voință tăcută și profundă care lasă adversarul singur cu propriile îngrijorări în întunericul incertitudinii. În acest nou capitol al erei nucleare, Turcia a ales nu doar să se apere, ci să redefinească regulile jocului.
