Între capitulare “necondiționată” și sinucidere, regimul iranian a ales o a treia opțiune pentru a salva ceea ce a mai rămas din puterea sa “ruinată”. Teheranul ar putea ieși considerabil slăbit din acest război, dar niciun scenariu nu sugerează un plan de democratizare, consideră co-redactor-șef al cotidianului libanez “L’Orient-Le Jour”, scrie COURRIER INTERNATIONAL, potrivit stiripesurse.ro.
O alegere imposibilă. Nici război, nici pace, în tradiția pură a Republicii Islamice și a aliaților săi. Regimul iranian are toate defectele lumii, dar nu este sinucigaș. Ali Khamenei și-a petrecut treizeci de ani din viață construindu-și cu răbdare autoritatea absolută asupra Republicii Islamice, a rețelei sale regionale într-un Orient Mijlociu care i-a fost întotdeauna ostil și a programului său nuclear sub unul dintre cele mai coercitive regimuri de sancțiuni din lume.
Vezi şi: VIDEO Grosu vorbeşte despre situaţia moldovenilor reţinuţi la Moscova – Stiripesurse.md
Tocmai a avut cea mai grea săptămână din viața lui. Moștenirea lui este în ruine. Dar e sigur că va face orice pentru a salva ce a mai rămas din ea.
Iranului i-au trebuit aproape 48 de ore pentru a răspunde la atacurile americane asupra siturilor Fordo, Isfahan și Natanz, iar Liderul Suprem iranian încă nu a reacționat. Regimul era conștient că echilibrul puterii îi era extrem de nefavorabil și că opțiunile sale erau limitate. Dar acestea nu sunt singurele motive pentru care și-a luat timp să-și calibreze răspunsul [și ulterior să accepte un armistițiu].
Ali Khamenei este un om prudent. Puternic cu cei slabi, dar slab cu cei puternici. Nimic nu este mai important pentru el decât supraviețuirea regimului. A dovedit acest lucru prin asasinarea lui Qassem Soleimani [general iranian] în Irak [în 2020], apoi prin cea a lui Ismail Haniyeh [lider politic al Hamas] într-o clădire securizată din Teheran [iulie 2024] și cu atât mai mult când Israelul a dat înapoi Hezbollahul, bijuteria coroanei, cu mai bine de treizeci de ani.
De data aceasta, a trebuit să aleagă între moartea lentă (capitulare) și sinucidere (exacerbarea mizei). Ca de obicei, a preferat o a treia opțiune. Un atac, despre care Statele Unite au fost, fără îndoială, avertizate dinainte, asupra celei mai mari baze americane din regiune, în Qatar, una dintre țările din Golf cel mai puțin ostile Iranului. Acţiunea servește retoricii sale și, mai presus de toate, are o semnificație simbolică. Republica Islamică își umflă pieptul, dar încă nu pare pregătită să intre cu adevărat în arenă.
La 86 de ani, Liderul Suprem [Ali Khamenei] are o speranță de viață destul de limitată. Dar continuă să se comporte ca și cum principalul său avantaj față de dușmani ar fi capacitatea de a gândi pe termen lung. În această logică, cel mai important lucru pentru el nu este să evite loviturile, oricât de puternice ar fi, ci să rămână în picioare.
Chiar și după prăbușirea axei [pro-iraniene] (ale cărei forțe rămase în regiune nu au fost, încă o dată, mobilizate după atacurile americane), chiar și după războiul purtat de Israel și Statele Unite, chiar și după distrugerea întregului program nuclear sau cel puțin a unei mari părți din acesta, este rezonabil să credem că Khamenei consideră că nimic din toate acestea nu este iremediabil. Că regimul, atâta timp cât nu se îndoaie și nu se prăbușește, poate reconstrui în următoarele decenii tot ceea ce Israelul a distrus în ultimele luni.
În Donald Trump, care acum vrea să pună capăt cât mai repede posibil acestui conflict, poate găsi un aliat în această chestiune și astfel să încheie un acord care nu seamănă, pe hârtie, cu capitularea “necondiționată” care a fost cerută a priori.
Dar asta presupune că Israelul se mulțumește doar cu atât: să fi eliminat amenințarea iraniană timp de un deceniu sau două – păstrând în același timp capacitatea de a interveni după bunul plac – dar fără a o anihila.
În acest scenariu, poporul iranian ar fi marele perdant. Regimul și-ar intensifica probabil represiunea pentru a-și menține puterea, similar cu ceea ce a făcut Saddam Hussein în Irak după primul război din Golf, în 1990-1991.
Aceasta este situația actuală. Regimul ar putea ieși din acest război considerabil slăbit, dar cu un aparat de securitate care rămâne suficient de puternic pentru a înăbuși orice formă de protest, cel puțin pe termen scurt și mediu. Și-ar putea schimba fața dacă Garda Revoluționară preia puterea sau dacă potențialul succesor al lui Khamenei se abate ușor de la linia oficială.
Dar niciunul dintre aceste scenarii nu corespunde proiectului de democratizare și pacificare pe care îl promovează șoimii de la Washington și Tel Aviv.
Indiferent de opiniile cu privire la planurile Israelului pentru Orientul Mijlociu, cazul iranian ridică o problemă extrem de complexă pentru relațiile internaționale. Regimul a reprimat toate formele de protest timp de decenii și nu există niciun motiv să credem că un Gorbaciov iranian va prelua puterea în curând.
În aceste condiții, doar o confruntare îl poate îngenunchea. Dar cu un cost atât de exorbitant pentru populația iraniană și, într-o măsură mai mică, pentru regiune, încât, pe bună dreptate, îi sperie pe toți. Cazul sirian este un exemplu perfect al timpului necesar pentru a răsturna un regim atât de represiv și al greutății de a pacifica și stabiliza ulterior țara.
Prin urmare, ne putem imagina toate scenariile geopolitice posibile și putem specula asupra rezultatului acestui conflict, care, fără îndoială, va rezerva multe surprize. Dar este nevoie de o doză considerabilă de optimism sau cinism – chiar dacă sperăm sincer să greșim – pentru a afirma că acesta va duce la pacea în regiune și la eliberarea poporului iranian.
