Legenda numeroșilor copii din flori ai lui Ștefan cel Mare, un fals istoric?
Dacă Ștefan cel Mare ar fi avut și alți fii nelegitimi, aceștia ar fi avut, cu siguranță, pretenții la tron, avându-se în vedere ilustra lor descendență. Istoria nu consemnează niciun alt urmaș nelegitim al domnului, cu excepția, desigur a lui Petru Rareș.
Prin urmare, legenda numeroșilor copii din flori ai lui Ștefan voievod este falsă, din punct de vedere istoric. De altfel, între normele de etică și de morală ale veacului al XV-lea și cele de astăzi există o mare diferență și ar fi o greșeală să judecăm epoca lui Ștefan cel Mare prin prisma viziunii etice și morale contemporane.
Din punctul de vedere al vieții personale, marele domn a avut trei căsătorii legitime. În lumea capetelor încoronate de atunci și de mai târziu, legăturile matrimoniale se stabileau în primul rând din rațiuni politice, pentru a asigura alianțe profitabile și prestigiu internațional, și rareori sau deloc din rațiuni sentimentale. De cele mai multe ori, căsătoriile se puneau la cale prin mijloace diplomatice, fără ca viitorii miri să se cunoască în mod direct.
Odată încheiată alianța matrimonială, rolul doamnei țării se reducea la acela de a-i dărui suveranului urmași de sex masculin, pentru a-i asigura descendența la tron. Doamna țării avea curtea și anturajul ei, separate de cele ale domnului, și participa rareori la evenimentele publice oficiale ale epocii, fără a avea nicio implicare în deciziile politice importante.
Au existat uneori și excepții, când doamne înzestrate cu voință și caracter puternice s-au implicat activ în actele politice ale țării. Este cazul Elisabetei Rareș, a doua soție a lui Petru Rareș, al fiicei sale, Chiajna, soția domnului Țării Românești Mircea Ciobanul, și al Elisabetei Movilă, soția domnului Moldovei leremia Movilă.
Ca și în Apusul Europei, domnii români aveau obiceiul de a întreține la curte amante oficiale, țiitoare sau metrese, cum erau denumite în epocă, în compania cărora se afișau uneori chiar în activități publice, fără ca acest lucru să fie considerat ofensator la adresa moralei domnului. De multe ori, aceste țiitoare le dăruiau suveranilor urmași de sex masculin, care, odată deveniți majori, își încercau dreptul la moștenirea părintească, asemenea urmașilor legitimi. Acesta era universul personal, casnic al domnilor Moldovei și Țării Românești în veacurile al XV-lea și al XVI-lea.
Evdochia din Kiev, prima soție a lui Ștefan cel Mare
Prima grijă a lui Ștefan cel Mare după consolidarea domniei începute în anul 1457 a fost aceea de a încheia o căsătorie de prestigiu, care să îi asigure, pe lângă o alianță politică, o descendență la tron. Prin rețelele diplomatice ale epocii, a pus la punct detaliile căsătoriei cu prințesa Evdochia, sora marelui cneaz al Kievului, Simeon, și fiica defunctului cneaz Alexandru (Olelko).
Căsătoria a avut loc la Suceava la 5 iulie 1463, la șase ani de la învestirea sa ca domn al Moldovei. Actul matrimonial era considerat atunci un element important al consolidării domniei suveranului, o premisă a continuității dinastice, așa cum și în mediul rural de astăzi căsătoria este considerată pentru orice bărbat dovada intrării sale în maturitatea deplină.
Ștefan cel Mare a iubit-o în mod deosebit pe prima sa soție. Chiar și în amurgul vieții, marele domn încă făcea danii și pomeni pentru sufletul Evdochiei. Întâia doamnă a Moldovei a fost înmormântată în Biserica Mirăuților, fostă mitropolie a Moldovei. I se cunoaște un singur portret mural postum, care oferă o imagine vagă și aproximativă a frumuseții blonde de tip ucrainean pe care, probabil, a avut-o.
Copiii lui Ștefan cel Mare din căsătoria cu Evdochia
Evdochia din Kiev i-a dăruit soțului său trei copii: Alexandru (n. cca 1464 – d. 1496), Petru (n. 1465–1466 – d. 1480) și Elena (Olena) (n. 1466 – d. 1505). Alexandru a fost cel dintâi născut al lui Ștefan cel Mare, primul urmaș desemnat la tron și asociat la domnie încă de tânăr, dar care, din nefericire, a murit înaintea tatălui său, în 1496, fără a-și împlini menirea.
Există opinii potrivit cărora Alexandru nu ar fi fost fiul Evdochiei, ci al unei anumite Marușca, considerată fie o țiitoare a domnului, fie o primă soție anterioară Evdochiei, pe vremea când Ștefan cel Mare era doar un aspirant la tron. În afara unui pomelnic cu o autenticitate aproximativă, aflat la Mânăstirea Bistrița, în care această Marușca este menționată în treacăt, nu există niciun alt document referitor la acest subiect. Cel mai plauzibil, avându-se în vedere importanța pe care Ștefan cel Mare a dat-o primului său născut, Alexandru a fost fiul Evdochiei, mai ales că a primit la naștere numele bunicului, dar și al socrului domnului.
Pentru a-și întări succesiunea, tatăl său l-a asociat încă de timpuriu la domnie, stabilindu-i propria curte în Țara de Jos, la Bacău. Alexandru i-a fost alături lui Ștefan cel Mare în marea bătălie de la Valea Albă – Războieni din anul 1476, purtată împotriva oștilor otomane invadatoare ale sultanului Mahomed al II-lea, și promitea a fi un vrednic succesor la tron.
În anul 1489, Alexandru s-a căsătorit cu fiica voievodului Transilvaniei (Bartolomeu Dragffy, supranumit Birtoc în cronicile moldovenești), pecetluind astfel o alianță matrimonială deosebit de utilă. Există însă și opinii potrivit cărora Alexandru s-ar fi căsătorit cu o descendentă din dinastia Asăneștilor, foști țari ai Bulgariei, înrudiți cu dinastia împăraților Paleologi, cu care ar fi avut ca fiu pe Ștefan, supranumit mai târziu „Lăcustă”, impus de turci pe tronul Moldovei între cele două domnii ale lui Petru Rareș, între anii 1538 și 1540. Viitorul său s-a oprit însă abrupt în anul 1496, când a murit neașteptat, spre marea durere a părintelui său. Celălalt fiu, Petru, a murit încă din adolescență, în anul 1480.
Fiica sa și a Evdochiei, Elena, sau Olena, a avut, la rândul său, un destin nefericit. Prin tratative diplomatice, a fost perfectată o căsătorie între prințesa moldoveană și prințul Ivan Ivanovici, urmașul marelui cneaz al Moscovei Ivan al III-lea. Căsătoria a fost încheiată în anul 1482, cu speranțe pozitive de ambele părți. Din păcate, decesul prematur al mirelui și intrigile celei de-a doua soții a marelui cneaz Ivan al III-lea au eliminat-o pe sărmana Elena și pe fiul ei de la succesiune. Ea și-a sfârșit zilele în regim de detenție în anul 1505, la doar un an după moartea mărețului său tată. Nefericirea Elenei a fost cea de-a doua mare durere a lui Ștefan cel Mare.
