Adevărata forță politică a lui Trump nu este brutalitatea, nici populismul, nici izolaționismul. Este inconsecvența. Consecvența obligă politica să monitorizeze constant faptele, promisiunile și consecințele, scrie „Corriere della Sera” (Italia).
Inconsecvența, pe de altă parte, eliberează puterea de orice responsabilitate. Nu trebuie să dovedească nimic, pentru că nu necesită consens rațional, ci încredere personală. Încredere în lider, nu în instituții. Încrederea ca act de credință, scrie stiripesurse.
Citește și: FMI: Accelerarea reformelor structurale va stimula creșterea economică și nivelul de trai în Moldova
În acest cadru, corectitudinea alegerilor sau atingerea obiectivelor declarate nu contează. Ceea ce contează este delegarea. Un cec în alb, alimentat de o promisiune la fel de vagă pe cât de puternică: o îmbunătățire generică a vieții și revenirea națiunii în centrul lumii. Este o putere care nu se măsoară prin rezultate, ci prin capacitatea de a domina narațiunea. Aici excelează Trump.
În acest cadru, își poate permite să invoce lupta împotriva traficului de droguri împotriva Venezuelei și, în același timp, să o grațieze pe una dintre cele mai compromise figuri politice ale sale. Juan Orlando Hernández, fost președinte al Hondurasului, a fost găsit vinovat de o instanță federală americană pentru facilitarea importului a peste 400 de tone de cocaină în Statele Unite și primirea de milioane de dolari în mită de la organizații criminale, inclusiv rețele legate de cartelul lui El Chapo. Pe 26 iunie 2024, a fost condamnat la 45 de ani de închisoare într-un penitenciar federal american. Puțin peste un an mai târziu, pe 1 decembrie 2025, Trump i-a acordat o grațiere completă. Hernández a fost eliberat din închisoare.
Aceasta nu este o contradicție. Este însăși funcționarea puterii lui Trump. Hernández este util pentru că, în Honduras, poate susține politici anti-imigrație și poate proteja interesele americane direct legate de președinție. Lupta împotriva drogurilor nu este un principiu, ci o retorică flexibilă. Justiția nu este un criteriu, ci un instrument. Ceea ce rămâne constant nu este linia politică, ci fidelitatea față de narațiune: cea a unui lider care decide, absolvă, pedepsește și rescrie ierarhiile lumii fără a fi nevoit să răspundă vreunei alte coerențe decât cea a propriei autorități.
Acestea fiind spuse, ani de zile, extrema stângă internațională a negat legătura dintre Nicolás Maduro și traficul de droguri – din Italia până în Spania și Argentina – ca și cum fiecare acuzație ar fi doar propagandă imperialistă. Cu toate acestea, dovezile nu au lipsit niciodată. Unele sunt structurale, altele indirecte. Dar există una care, singură, ar fi suficientă: afacerea narcosobrinos.
În 2015, Efraín Antonio Campo Flores și Franqui Francisco Flores de Freitas, nepoții Ciliei Flores, soția lui Maduro, au fost arestați în Haiti. Nu erau figuri marginale. Au crescut în coridoarele puterii, protejați, acreditați, convinși că sunt intangibili.
Au fost interceptați în timp ce organizau un transport de 800 de kilograme de cocaină cu destinația Statele Unite. Nu au vorbit ca niște traficanți oarecare. Au vorbit ca niște oficiali. Au promis acces la piste militare, acoperire instituțională și protecție politică. Ei afirmă clar că drogurile servesc la finanțarea puterii, la „apărarea revoluției” și la menținerea regimului pe linia de plutire.
Procesul, desfășurat la New York, dezvăluie mai mult decât trafic. Apare o metodă statală: utilizarea infrastructurii venezuelene – aeroporturi, forțe armate, pașapoarte diplomatice – ca instrumente logistice pentru traficul de droguri. Cei doi au fost condamnați în 2017 la câte 18 ani de închisoare fiecare. În decembrie 2022, Maduro a obținut eliberarea lor în cadrul unui schimb de prizonieri cu Statele Unite: șapte cetățeni americani în schimbul nepoților Primei Doamne. Sentința rămâne valabilă. Impunitatea este restabilită.
Este o poveste lungă, structurală și recurentă: cea care leagă un segment al extremei stângi armate de traficul de droguri. Nu ca o deviere ocazională, ci ca o alegere strategică, mereu ascunsă în justificare ideologică: nu o facem ca să ne îmbogățim, o facem ca să finanțăm revoluția. O formulă care s-a dovedit a fi o minciună funcțională peste tot.
FARC columbiană și-a finanțat războiul timp de decenii prin impozitare și apoi prin gestionarea directă a cocainei. Sendero Luminoso a făcut același lucru în zonele de producție peruane. ELN, deși a revendicat diversitatea ideologică, a operat scheme de trafic de marijuana și extorcare cu dinamici similare.
Cazul cubanez este mai opac, dar nu mai puțin semnificativ. În 1989, Arnaldo Ochoa Sánchez, un general care a simbolizat revoluția, a fost acuzat de trafic de droguri în colaborare cu rețele legate de Pablo Escobar. Și-a asumat public întreaga responsabilitate, exonerând conducerea politică. Este împușcat după un proces televizat: un sacrificiu ritualic pentru a salva regimul prin eliminarea omului care știe prea multe.
Cazul Khmerilor Roșii confirmă că aceasta nu este o specificitate latino-americană, ci mai degrabă un model politico-criminal. În timpul și după regimul lor genocidal, aceștia și-au finanțat structurile rămase prin traficul de opiu, cherestea și pietre prețioase. Și aici, traficul a fost justificat ca o necesitate revoluționară, în timp ce, de fapt, a servit la menținerea aparatelor armate și a ierarhiilor criminale. Firul comun este întotdeauna același.
Citește și: Moldova obține dreptul de proprietate asupra Sanatoriului „Moldova” din Odesa
Drogurile nu au fost niciodată un instrument temporar care așteaptă victoria. Au devenit inima economică a mișcărilor armate. Ideologia a funcționat ca un scut moral: neutralizând disidența internă, legitimând violența, justificând îmbogățirea cadrelor conducătoare. Revoluția nu a văzut niciodată acei bani.
Comandanții, familiile, aparatele au văzut. Și când lupta se termină, rămâne aceeași moștenire: nu un stat drept, ci o clasă conducătoare criminalizată.
Timp de decenii, puterea venezueleană a fost împletită cu cartelurile criminale. Nu ca o deviație, ci ca o structură de guvernare. Cele mai autorizate investigații, în special cele ale InSight Crime, au arătat că Venezuela nu este o țară producătoare de cocaină, ci mai degrabă unul dintre principalele centre logistice ale traficului global de droguri.
În centrul acestui sistem se află Cartel de los Soles: nu un cartel tradițional, ci o structură militar-statală care garantează acoperire, impunitate și infrastructură pentru trafic, în special cel columbian, folosind aeroporturi, porturi, documente oficiale și aparate de securitate.
Alături de dimensiunea instituțională, apare o figură cheie: Wilmer Varela, cunoscut sub numele de Vilmito. Nu doar un narcotraficant, ci un broker politico-infractor. El gestionează transporturile către Honduras și Caraibe, coordonează rutele, menține relațiile cu armata și controlează segmente cheie ale sistemului penitenciar. El este punctul de contact dintre carteluri, stat și represiune.
Venezuela a devenit astfel un stat de tranzit pentru narcotraficanți. Drogurile nu se infiltrează în putere: puterea este cea care organizează, protejează și monetizează traficul. Criminalitatea nu contestă statul. Îl exploatează.
Unul dintre marile eșecuri ale politicii externe a lui Barack Obama a fost Venezuela. Nu din naivitate, ci dintr-o alegere strategică. Obama a înțeles că Maduro nu va cădea sub presiunea unei opoziții democratice fragile și divizate. Și a înțeles ceva mai profund: că regimul nu mai era doar autoritar, ci criminalizat. Această interpretare a fost argumentată cu luciditate de Moisés Naím, care a descris Venezuela drept un stat mafiot.
Într-un astfel de scenariu, căderea regimului nu poate avea loc decât prin oferirea de garanții de supraviețuire elitei conducătoare. Obama știa asta. Dar deschiderea acestui canal ar fi însemnat legitimarea unui narco-regim și repudierea retoricii democratice americane. Rezultatul a fost imobilitatea. Trump, pe de altă parte, nu gândește în termeni de tranziție democratică. Gândește în termeni de control. Acționează ca un jucător: ridică miza, folosește traficul de droguri ca pe un club politic, promite răsturnarea regimului și adună sprijin. Dar scopul nu este democrația. Este de a controla rezultatul. O revoltă populară sau o tranziție electorală autentică nu i-ar permite Washingtonului să controleze direct noul stat venezuelean. O preluare de sus în jos, însă, ar permite-o.
De aceea, traficul de droguri devine instrumentul perfect: îl delegitimizează pe Maduro, justifică intervenția și permite sacrificarea unei selecții specifice de elite. Dar nimic nu indică faptul că acest lucru va schimba natura sistemului. Narcotraficanții apropiați de Maduro vor fi eliminați. Nu statul narco. În locul lor vor apărea noi intermediari, noi brokeri, nume noi – deja cunoscute aparatului de securitate și agențiilor de informații. Fețele se vor schimba. Narațiunea se va schimba. Nu economia criminală. Poate că lucrurile vor fi mai bune decât sub Maduro. Dar cu cât mai bune? Sărăcia va rămâne. Controlul criminal, în faza inițială, va crește. Libertatea de exprimare se va extinde, vechea corupție petrolieră va fi demontată și înlocuită cu altele. Și, încă o dată, Venezuela va fi „eliberată” fără a fi cu adevărat returnată cetățenilor săi.
