Gestionarea solului în plantațiile de nuc necesită o abordare distinctă față de alte specii pomicole, având în vedere particularitățile radiculare și sensibilitatea nucului la competiția pentru resurse.
Experiența fermierului Alexei Micu, proprietarul companiei MICU&CO SRL, care administrează peste 30 de hectare de livezi de nuc și prun în sistem ecologic, demonstrează că înierbarea corectă și reducerea intervențiilor mecanice sunt esențiale pentru succesul pe termen lung, transmite MOLDPRES.
Citește și: Cresc cheltuielile pentru apărare
Particularitățile nucului și adaptarea lucrărilor solului
Deși nucul dezvoltă o rădăcină pivotantă ce poate penetra solul până la 4 metri adâncime, zona principală de absorbție a apei și nutrienților este concentrată în primii 60–80 cm. Din acest motiv, managementul solului trebuie să evolueze odată cu vârsta plantației:
Primii 3-4 ani: Lucrările mecanice ale solului sunt necesare pentru a elimina concurența buruienilor și a stimula sistemul radicular al pomilor tineri.
Din anul 5: Se recomandă trecerea la înierbare, inițial alternantă și ulterior totală, pentru a stabiliza structura solului și a reduce stresul asupra pomilor.
Atenție la compactare: Solurile tasate reduc oxigenul necesar rădăcinilor și limitează suprafața de absorbție. În sistemul înierbat, covorul vegetal amortizează presiunea utilajelor, menținând porozitatea solului chiar și după treceri repetate.
Lecția competiției pentru apă: riscurile lucernei
Un aspect critic evidențiat de Alexei Micu este alegerea speciilor care compun covorul vegetal. Fermierul avertizează că lucerna, deși populară în alte culturi, este o mare consumatoare de apă și poate duce la stagnarea dezvoltării nucilor.
„Am avut situații când între rânduri era lucernă. Pomii de nuc cu astfel de înierbare au stagnat în dezvoltare comparativ cu ceilalți”, explică Alexei Micu.
Înierbarea naturală versus cea artificială
În practica fermei MICU&CO SRL, înierbarea naturală s-a dovedit superioară celei semănate. Speciile spontane, precum gramineele locale și trifoiul, se adaptează mai bine condițiilor climatice și efectului alelopatic al nucului, care produce juglonă – o substanță ce limitează natural creșterea multor tipuri de buruieni sub coroana pomilor.
Principalele avantaje ale înierbării naturale identificate în livadă:
Vezi și: Moldova nu își poate asigura independența alimentară
- Adaptare superioară la condițiile locale fără costuri de reînsămânțare.
- Consum echilibrat de apă și reducerea evaporării la nivelul solului.
- Creșterea biodiversității prin atragerea insectelor utile.
- Stabilizarea structurii solului și protecție împotriva impactului direct al utilajelor.
În contrast, înierbarea artificială (cu specii precum păiușul sau raigrasul) implică riscuri de consum excesiv de apă dacă nu este gestionată corect, precum și costuri mai ridicate de întreținere.
