Marea Neagră, cel puțin de trei ori mai mică decât Marea Adriatică, este o arteră maritimă care leagă trei dintre cele mai fierbinți zone din lume: Rusia aflată în conflict cu flancul estic al NATO în Ucraina, regiunea balcano-dunăreană unde multe focare de tensiune mocnesc în stare latentă și Orientul Mijlociu extins, despre a cărui instabilitate nu este nevoie de prea multe comentarii.
Pe scurt, împrumutând o anecdotă de la Arlington Stringham, Marea Neagră – ca și Balcanii – a produs întotdeauna mai multă istorie decât poate consuma la nivel local: de la invazia rusă în Ucraina s-a plasat chiar în centrul istoriei, așa cum nu se întâmpla din vremea războiului troian. Atunci, ca și acum, forțele din Orient și din Occident luptă între ele în aceste ape. Pe de altă parte, controlul Mării Negre este dintotdeauna un element cheie pentru Rusia: atacul asupra Georgiei în 2008, ocuparea ilegală a Crimeii în 2014 și cea a părții de coastă a Zaporijiei și Hersonului și, mai ales, a orașului maritim Mariupol în 2022 au fost însușiri de teritoriu cu scopul de a îmbunătăți situația geopolitică și strategică a propriei țări în Marea Neagră. Din punct de vedere istoric, pentru dominarea acestor ape, Rusia s-a confruntat adesea cu marile puteri europene și cu Turcia. De la căderea URSS, obiectivele Kremlinului în această zonă pot fi rezumate în câteva cuvinte: să mențină cât mai sigur bastionul strategic al Rusiei în Crimeea, lovind și încercând să reducă la neputință țările care nu fac parte din NATO și gravitează în această regiune: Moldova, Ucraina și Georgia, scrie IL FATTO QUOTIDIANO, potrivit RADOR.
Până la actualul război sângeros am fi putut susține că Moscova intenționa să exercite o influență tot mai mare în Mediterana prin dezvoltarea legăturilor sale economice și comerciale cu principalele piețe europene și făcând ca sudul Europei, începând cu Italia și Turcia, să fie cât mai dependent de petrol și gaze rusești. Într-o Mediterană pe care Kremlinul o percepea ca fiind în mare măsură dominată de NATO, nu lipseau oportunitățile politice, economice și militare, așa cum se întâmplase în Siria, Cipru, Egipt, Israel, Turcia etc. Desigur, acest lucru nu însemna că Marea Neagră devenise aproape ca în vremea URSS, când era definită ca un lac sovietic, dar, potrivit experților, Rusia până la începutul anului 2022 – pe lângă influența sa geo-economică – dobândise o dominație militară efectivă asupra inimii Mării Negre odată cu fortificarea Crimeii, desfășurarea de sisteme de rachetă antiaeriene și navale cu rază lungă și radare de supraveghere. Toate acestea fără ca Moscova să fi fost capabilă, trebuie spus, să transforme această dominație militară în putere politică, limitându-se să cultive relații de “parteneriat strategic” cu Ankara, membră a NATO, dar adesea agent liber în politica externă.
Occidentul nu a reacționat la desfășurarea sistemelor de rachete sol-aer S-400 Triumph și K-300P Bastion-P pentru apărarea coastei, de la activarea sistemelor de supraveghere cu rază lungă de acțiune până la amplasarea unei divizii a forțelor aeriene și a două regimente de aviație navală și la desfășurarea de submarine diesel pentru a proiecta putere la sol cu rachete de croazieră pe rază lungă Kalibr. Trebuie spus că, spre deosebire de regiunea Kaliningrad, rușii de aici, în sud, nu creaseră înainte de război – darămite după – o structură de comandă integrată forțelor aerospațiale, marinei etc., iar funcțiile generale de comandă erau îndeplinite de sediul districtului militar de sud, situat în Rostov-pe-Don, dominat în mod tradițional de generalii de armată. Într-adevăr, principala bază navală rusă de la Marea Neagră, Sevastopol, nu a făcut niciodată parte din punct de vedere administrativ din Crimeea. Pe scurt, de-a lungul anilor, Moscova a avut grijă să strângă teritorii (Transnistria, Crimeea, Donbass, Oseția de Sud) fără a crea o organizație suficientă pentru a menține dominația geopolitică.
Acest tablou nu s-a îmbunătățit de la începutul războiului ci, dimpotrivă, s-a confruntat cu o conștientizare reînnoită de către liderii occidentali a importanței geopolitice și strategice a Mării Negre. Acum există o atenție crescândă din partea Washingtonului, a Bruxelles-ului și a capitalelor occidentale, dar mai ales s-a consolidat determinarea, odată ce Marea Baltică a fost pusă în siguranță prin extinderea Alianței cu Suedia și Finlanda, plasând Marea Neagră în centrul strategiei NATO.
Rusia nu va mai trebui să dicteze regulile regiunii și nici aliații – precum Turcia – nu vor mai fi lăsați singuri în fața gigantului eurasiatic: Marea Neagră merită propria strategie globală, pentru a garanta că Kremlinul nu o mai consideră grădina sa exclusivă.
Senatorul democrat Jeanne Shaheen și senatorul republican Mitt Romney l-au îndemnat în mod bipartizan pe președintele american Biden să dezvolte o strategie pentru Marea Neagră și să facă eforturi pentru o prezență militară majoră și un angajament economic al SUA în regiune. Mara Karlin, secretarul adjunct al apărării din SUA, a susținut că “regiunea Mării Negre este o zonă de importanță geostrategică fundamentală și este o chestiune-cheie pentru infrastructura de tranzit și resursele energetice… Vom continua să încurajăm o cooperare mai profundă între aliații și partenerii Mării Negre, pentru a descuraja și a ne apăra împotriva agresiunii în curs a Rusiei în Ucraina și în mai ampla regiune a Mării Negre… Această cooperare include eforturi suplimentare pentru a spori împărtășirea de informații pentru a construi conștientizarea comună în sectorul maritim și nu numai”. Aceasta înseamnă că în regiunea Mării Negre, “Statele Unite vor continua să lucreze cu aliații NATO pentru a extinde modernizarea militară și pentru a înfrunta amenințarea militară a Rusiei, și prin îmbunătățirea posturii și exercițiilor pentru a spori securitatea și prosperitatea regiunii”.
Nu este întâmplător că, spre deosebire de ceea ce susțin adesea anumiți politicieni și comentatori superficiali, Ucraina țintește serios la eliberarea Crimeii: nu numai pentru că este dreptul său și – având în vedere configurația sa cu puține căi de acces și resurse limitate – nu este atât de ușor de păstrat pentru ruși, dar și pentru că liderilor de la Kiev le este foarte clar că înfrângerea Rusiei poate veni doar prin pierderea Mării Negre și Mării Azov și prin redimensionarea geopolitică și militară a Mării Negre.
