Cred că mi-am dat în sfârșit seama de ce sunt atât de supărați liderii europeni pe SUA. Necontenita revărsare de furie dinspre elitele europene și britanice înspre SUA și administrația Trump a început în sfârșit să capete sens.
Nu e vorba că europenii ar fi îngrijorați pentru că sunt nevoiți să cheltuie pe înarmare pentru a se apăra de Rusia; puterea lor economică combinată e de 10 ori mai mare decât a Rusiei. Cheltuielile militare noi ar putea accelera câteva probleme economice pe ici și colo, dar în multe cazuri vor fi net avantajoase. Nu e ca și cum Europa s-ar opune programelor sociale finanțate de guvern, pentru că în realitate asta și sunt mai toate armatele europene. Cu siguranță nu sunt organizații capabile să poarte război – cu excepția statelor de frontieră. Dacă Europa chiar ar trebui să pornească efectiv la război, armatele țărilor ei ar trebui să fie reconstruite de la zero.
Citește și: Chișinăul apără dreptul militarilor moldoveni de a purta drapelul național în Zona de Securitate
Nu amenințările Americii legate de Groenlanda îi deranjează pe europeni. Și nici nu au crezut într-un scut nuclear american, mai cu seamă nu după Războiul Rece. Cu excepția cazului în care sunt de fapt idioți. Dar nu sunt. Care președinte american ar fi dispus să riște o lovitură nucleară asupra unui oraș american pentru a răspunde la un atac nuclear în Europa? E improbabil, odată ce ieșim din logica Războiului Rece. Și poate nici măcar în epoca aceea nu era probabil.
Nu, lucrul care le îngrijorează și le înfurie până la disperare pe țările europene sunt ele însele. Pe parcursul întregii istorii – până la punctul în care au intervenit SUA și au pus piciorul în prag – problemele cu adevărat relevante ale Europei au fost mereu soluționate prin coerciție violentă. Război. Genocid. Transferuri de populații. Lucruri oribile.
De aceea și astfel e mai toată Europa formată din state-națiuni organizate pe principiul etnolingvistic. Nu e vreun accident. Europenii au vărsat foarte mult sânge pentru a ajunge la acest stadiu. În general categoriile etnolingvistice care n-au reușit să-și smulgă propriul stat au dispărut de pe fața pământului sau au devenit minorități oprimate în interiorul statelor altor popoare. Evreii și romii sunt singurele cazuri de succes, în sensul că ambele au supraviețuit. Unificarea Italiei și Spaniei a presupus intrarea cu buldozerul peste culturi locale extrem de distincte, lucru care a dus la apariția unor mișcări revoluționare longevive – care nu s-au stins nici astăzi. Căutați pe harta Europei toate frontierele etnolingvistice care nu se suprapun pe frontierele statelor naționale și de fiecare dată veți găsi și o falie de tensiune geopolitică.
Uniunea Europeană a fost un vis superb. O uniune economică, monetară și cetățenească pentru a lega Europa la un loc, suficient de strâns pentru ca războaiele între puterile europene să devină imposibile. Ar fi adus, pe teritoriul european, sfârșitul istoriei.
Dar UE e moartă. Europenii au omorât-o.Cum? Păi în primul rând nu și-au constituit niciodată o armată europeană. Sau măcar o forță de grăniceri eficientă. Sau măcar o frontieră securizată. În al doilea rând, nu au fost dispuși să renunțe la identitățile lor naționale etnolingvistice, poate doar cu excepția câtorva eurocrați de la Bruxelles și a unui număr infim din elitele desprinse de realitate. În al treilea rând, politicienii europeni s-au folosit de UE ca de o modalitate de a se implica în aranjamente colective în care fiecare stat urmărește să le bage mâna în buzunar vecinilor, cât și pe post de țap ispășitor ori de câte ori apar probleme. Așa a ajuns a treia economie a lumii să fie abia capabilă să trimită orice în spațiu, așa a ajuns să nu aibă nici măcar un singur jucător serios în domeniul de pionierat al inteligenței artificiale.
În locul acelui gen de industrie tehnologică vivace care poate fi găsit în SUA și China, Europa – dar mai ales UE – a devenit cel mai mare exportator de regulamente al planetei. Europenii îi spun „Efectul Bruxelles”. Ei cred că influențează normele guvernării la nivel global. Ei produc în medie cam șapte noi regulamente pe zi. E un sistem șocant de productiv, dacă credeți că povara conformării la ele se traduce printr-un avantaj economic net. Dar nu se traduce.
Regulamentele Europei sunt o bătaie de cap pentru inovatorii autentici. Amenzile aplicate de ea o ajută la plata facturilor, dar nu vor constitui niciodată o sursă de prosperitate ori avere. Am auzit din nou și din nou șefi corporatiști americani spunând, după ce se arseseră cu nebunia legislativă europeană: „Nu voi mai angaja în viața mea în Europa sau Regatul Unit”. Nici măcar directorii de companii care și-au văzut sistemul informatic spart ori competitori clădiți în China cu subvenții de la stat nu au o reacție imunitară atât de puternică.
Dar, cel mai rău lucru dintre toate: Europa n-a reușit vreodată să-și dezvolte cea mai importantă caracteristică a unui stat. Nu și-a impus nici un fel de monopol asupra violenței. Așadar doar statele naționale sunt posesorii celui din urmă argument al regilor.
Acum statele europene se reînarmează, dar nu sunt sincere în privința motivului pentru care o fac: se tem unele de altele.
Se tem că amenințarea cu coerciția violentă – sau chiar coerciția violentă – va deveni iarăși modalitatea prin care țările europene își vor soluționa divergențele. Vreme de trei generații America s-a asigurat, prin intermediul unui monopol aproape deplin asupra violenței de stat exercitat în Europa de Vest, că puterilor europene le este imposibil să pornească la război între ele. Sigur, francezii și englezii au câte o mână de focoase nucleare, însă ele reprezintă mai degrabă o chestiune de mândrie națională. Și nu au deținut mijloacele necesare pentru a putea porni război contra vecinilor. Tiruri convenționale cu rază lungă, o cultură a războinicului profesionist, sisteme de țintire cu acuratețe, structuri de comandă și control – toate acestea veneau exclusiv pe filieră NATO și, în definitiv, de la SUA.
Garanția de securitate era lucrul care conta cel mai mult – și e lucrul care acum dispare.
Cursa înarmării din Europa nu va fi între Europa și Rusia. Va fi între Franța, Germania, Italia și celelalte puteri europene. Polonia își construiește acum o armată cu adevărat formidabilă, iar Ucraina va ieși cel mai probabil din războiul actual cu cea mai competentă forță europeană capabilă efectiv de luptă.
Vezi și: Destinații de vacanță care îți schimbă viața
Putem vedea instituțiile europene fisurându-se chiar acum. Exemplele abundă: Franța exportă activ și deliberat imigranți ilegali din lumea musulmană în Regatul Unit, provocând tulburări sociale grave. Spania îi acordă cetățenie – a se citi drept de liberă circulație și de muncă oriunde în Spațiul Schengen – unui număr masiv de imigranți recenți pentru a-și altera componența electoratului și sfidând definiția istorică a statului național și a cetățeniei.
Nu poate exista o cale de menținere a liberei circulații în Spațiul Schengen, nu atunci când guvernele naționaliste refuză să primească imigranți musulmani, iar guvernele de stânga radicală îi primesc pe aceștia cu brațele deschise. Alte state vor privi cu suspiciune atunci când va veni vorba să le acorde drepturi depline pe baza tratatelor europene acestor proaspăt ștampilați cetățeni spanioli. Problemele acestea politice situate la nivel național încep să obstrucționeze supraviețuirea UE; e o tendință pe care o vom vedea accelerând în anii următori
.Europenii, cu excepția celor de la frontieră, nici nu se tem așa mult de Rusia. China e mult prea îndepărtată pentru a fi o amenințare de alt ordin decât economic. Datorită opoziției politice interne, anexarea Groenlandei de către SUA e imposibilă. Oricât și-ar dori liderii din UE să genereze solidaritate socială prin zugrăvirea Americii drept dușman, se vede că manevra nu prea funcționează. Elitelor de stânga radicală, care sunt în mod vădit cele care dețin controlul în UE, nu le este prea frică nici măcar de populațiile masive de imigranți pe care le-au importat din Orientul Mijlociu și Africa de Nord.
Liderii europeni speră că dacă tratează SUA ca pe un inamic acest fapt îi va uni, fiindcă altfel ar intra într-o competiție internă pentru puterea militară. Și mai speră ei cu disperare că America va continua să le garanteze integritatea frontierelor pentru încă o generație sau două.
În conștient sau subconștient, elitele europene știu că urmează o cursă a înarmării, dar și că ea va fi una intra-europeană. America le-a oferit europenilor trei generații pentru a găsi o cale de a evita războaiele între ei, asumându-și rolul garantului suprem – mai întâi în Europa de Vest, iar apoi pe tot continentul – al faptului că statele europene vor merge să-și rezolve divergențele la masa negocierilor de la Bruxelles, iar nu pe câmpul de luptă. Acum, când SUA își întorc atenția în altă parte, această garanție va lua – poate – sfârșit.
Iar liderii europeni sunt pe bună dreptate îngroziți că experimentul european se va prăbuși sub presiunea vechilor nemulțumiri, iar conflictele vor răsări din nou la suprafață, având iarăși tunurile și bombele pe post de argument suprem.
Unii dintre ei încă mai citesc istorie. Și le e extrem de teamă, până la disperare, unora de ceilalți.
