Nu ar fi nimerit ca regimurile de la Moscova și Teheran – primul definit de un cult pentru machismul conducătorului său, al doilea de misoginismul său sistemic – să fie răsturnate de proteste inspirate și conduse de femei, se întreabă Bret Stephens de la The New York Times, potrivit rador.
Posibilitatea nu mai e acum atât de improbabilă. Protestele care se desfășoară în tot Iranul de la uciderea cu cruzime a lui Mahsa Amini, de 22 de ani – acuzată că a încălcat regula hijabului din Iran, arestată de poliția moralității și aproape cert bătută în detenție până a intrat în comă – sunt cele mai puternice de după Revoluția Verde din 2009, declanșată de „realegerea” lui Mahmoud Ahmadinejad prin fraudă electorală.
Da de data aceasta lucrurile ar putea sta altfel.
Atunci, conducătorul suprem, ayatollahul Ali Khamenei, era în putere și deținea controlul deplin asupra sistemului. Acum, există informații că el e grav bolnav. Atunci, Iranul exporta cam 2,3 milioane de barili de petrol pe zi. Acum, mulțumită în parte și sancțiunilor impuse de administrația Trump, exportă vreo 800.000. Atunci, protestele erau în principal de natură politică și centrate pe Teheran.
Acum, ele vizează drepturile omului și au o componentă etnică puternică: în regiunea kurdă a Iranului, de unde era și Amini, orașul Oshnavieh a fost ocupat în weekend pentru scurt timp de către protestatari. Atunci, miliția și serviciile de securitate ale regimului părea că-i pot copleși cu ușurință pe protestatari. Acum, Judecătorul Șef al Iranului Gholam Hossein Mohseni-Ejei a fost surprins într-o filmare plângându-se că polițiștii săi sunt copleșiți și că „nu au dormit”.
Dar cel mai important factor e factorul feminin.
„În 1979, când femeile protestau contra amenințării hijabului, ele erau singure”, mi-a spus luni Roya Hakakian, care a trăit revoluția iraniană ca adolescentă. „Acum tendința s-a schimbat dramatic. Bărbații recunosc conducerea femeilor și sunt de partea lor. E clar că aceste proteste au făurit o identitate colectivă care este contrară identității regimului. Ei contracarează misoginismul regimului printr-un egalitarism fără precedent.”
Administrarea unei dictaturi este o artă delicată. Cei care încearcă să guverneze prin măsuri mai blânde – îi lasă pe oamenii de rând în pace, mai mult sau mai puțin, cu excepția treburilor politice – riscă să permită ca prea multă lume să prindă gustul libertății.
Dar cei care încearcă să implice regimul în cele mai personale aspecte ale vieții oamenilor, inclusiv să le dicteze cum să se îmbrace, se confruntă cu o gamă diferită de riscuri. Ei îi cer statului să monitorizeze comportamentul fiecăruia, nu doar al câtorva. Ei lărgesc enorm cercul indivizilor cu motive personale de a urî sistemul. Și ei îi înzestrează pe oameni cu cele mai simple instrumente ale revoluției. Dacă fiecare femeie din Iran e obligată să poarte hijab, atunci fiecare femeie se află în posesia unui mijloc de a porni o revoluție.
Vreme de ani, Vladimir Putin a fost mult prea abil pentru a cădea în această capcană: arma lui a fost scalpelul, nu barosul, iar târgul încheiat de el cu poporul rus a fost acela că ei vor fi lăsați în pace – câtă vreme și ei vor fi lăsat politica în pace.
Cât despre potențialii perturbatori, metoda lui Putin mi-a fost explicată în 2007 de jurista Karinna Moskalenko, specializată în drepturile omului. „Nu e necesar să-i bagi la închisoare pe toți afaceriștii”, mi-a spus ea. „Dar este necesar să-i bagi la închisoare pe cei mai bogați, pe cei mai independenți, pe cei cu cele mai bune relații. Nu este necesar să-i omori pe toți jurnaliștii. Trebuie doar să-i omori pe cei mai remarcabili, pe cei mai curajoși, iar ceilalți vor pricepe mesajul.” Un vag iz de teamă, iar nu un sistem omniprezent de coerciție, e lucrul care i-a asigurat regimului Putin forța de a persista.
Situația s-a schimbat însă peste noapte. „Mobilizarea parțială” decretată de Putin pentru a completa rândurile decimate ale armatei reprezintă esența coerciției. Dacă e să judecăm după imaginile care vin din Rusia, bărbații apți de luptă aleargă spre frontiere, în vreme ce femeile ies în stradă. Sky News relata duminică: „la protestul din Moscova sunt mai multe femei decât bărbați – una câte una au fost aruncate în dube de poliție”.
Putin are motive să se teamă. Comitetul Mamelor Soldaților din Rusia, condus la acea vreme de Maria Kirbasova, a contribuit la oprirea primului război dezastruos din Cecenia la începutul anilor ’90. Și, înainte de acel episod, mamele din Rusia au avut un rol hotărâtor în demascarea infamei „dedovșcina” – abuzurile brutale, de rutină, asupra tinerilor recruți din armată -, lucru care la rândul său a contribuit la subminarea efortului sovietic de război din Afganistan.
Acum, fiecăruia dintre cei 300.000 de tineri pe care Putin vrea să-i transforme în carne de tun în războiul său catastrofal și ilegal, îi corespund nenumărate mame, soții, surori, fiice și iubite care, practic, au fost și ele mobilizate. Iar ele au mai multe șanse de a cuceri Moscova decât a avut vreodată armata rusă de a cuceri Harkovul ori Kievul.
Citeşte şi: Diferitele ipoteze ale sabotajului gazoductelor Nord Stream (AFP) – Black News
E bine că administrația Biden, care s-a descurcat foarte bine în a-i ține piept lui Putin, acționează acum pentru a sprijini protestele din Iran, inclusiv încercând să-i mențină pe iranieni conectați la internet prin tehnologia Starlink a lui Elon Musk. Poate face chiar mai mult, retrăgându-se de la negocierile nucleare, în virtutea principiului cum că un regim care nu le permite femeilor să respire nu merită să primească vreun respiro de la apăsarea sancțiunilor.
Occidentul a avut deja o mișcare a femeilor și un Marș al Femeilor. Acum a venit vremea pentru o Revoluție a Femeilor în Iran și pentru o Pace a Femeilor în Rusia. Condițiile sunt prielnice.
