Noul document de securitate al administrației se remarcă prin indulgența față de Rusia și China.
În urmă cu opt ani, în primul său mandat care pare acum atât de îndepărtat, președintele Trump a întocmit o strategie de securitate națională care admitea existența unei noi lumi a competiției între marile puteri. A fost un demers binevenit de identificare a amenințărilor globale în curs de apariție. Noua strategie publicată vineri de Trump e la un pas infim de o retragere explicită din competiția respectivă. Chinei și Rusiei le va fi pe plac, dar îi va descumpăni pe aliații Americii, scrie THE WALL STREET JOURNAL.
Documentul de 33 de pagini constituie cea mai exhaustivă tentativă de până acum a administrației de a-și explica gândirea în materie de securitate națională. Trump obișnuiește să explice mai mult prin răbufniri de mitralieră pe rețelele sociale, astfel că avem în acest document cel mai bun indiciu de până acum despre cum ar putea evolua lucrurile în următorii trei ani. Poate chiar următorii șapte ani, din moment ce documentul poartă amprenta vicepreședintelui JD Vance.
Strategia (NSS) nu e acel gen de document izolaționist pe care l-ați aștepta de la un grup de reflecție libertarian. Dar el constituie în mod clar o proclamare a faptului că America nu își mai permite să poarte povara inițiativei globale – și nici n-ar fi în interesul ei național să o facă.
Cel mai remarcabil aspect e acela că NSS pune emisfera vestică pe primul loc, minimalizând relevanța restului lumii. Există aici o logică geografică, însă nu și una strategică, dat fiind că nu Brazilia ori Columbia și nici măcar Cuba nu constituie cele mai mari riscuri de securitate la adresa Americii.
NSS insistă corect asupra importanței eliminării intereselor ostile din emisferă – deși nu menționează Rusia ori China sau Cuba ca fiind originea acelor interese. Avansează totodată teza că migrația și drogurile constituie două dintre cele mai mari amenințări la adresa Americii. Dar Trump a demonstrat deja că SUA sunt capabile să stăvilească imigrația scăpată de sub control, în vreme ce diminuarea fluxului de droguri necesită și reducerea cererii pe piața internă. Rămânerea sau nu la putere în Venezuela a lui Nicolás Maduro va constitui primul test al acestei noi orientări a SUA.
Oricum ai lua-o, cea mai mare amenințare la adresa Americii este acea putere ostilă de dincolo de Pacific care și-a triplat arsenalul nuclear în decurs de numai cinci ani: China. NSS afirmă însă că în Pacific comerțul e „miza supremă”, abordând dezechilibrele comerciale drept un pericol la adresa SUA mai mare decât acumularea de forță militară a Beijingului.
Cea mai bună explicație a acestei deficiențe referitoare la China e aceea că administrația vrea să fie conciliantă pentru a câștiga timp câtă vreme Beijingul deține pârghia producției de pământuri rare. Iar NSS merită lăudată pentru că reiterează interesul american de a avea pace în Strâmtoarea Taiwanului. Strategia promite că va „construi o armată capabilă să anuleze agresiunea oriunde în Primul Lanț Insular [dispozitiv strategic care îi îngrădește Chinei accesul la Pacific, cuprinzând și Japonia și Filipinele – n.trad.]”, deși nu se angajează și la cheltuielile suplimentare necesare acestui demers.
China este totodată și principalul susținător financiar al războiului lui Vladimir Putin din Ucraina, Rusia fiind de altfel și locul în care roțile strategiei scapă de pe osie. NSS propune „stabilitatea strategică” în raport cu puterea care a invadat estul Europei și care s-a dedat la șantaj nuclear împotriva SUA și NATO. Felicitări administrației pentru că a făcut războiul din Ucraina mai dificil de oprit! Putin se va folosi de NSS pe post de dovadă cum că expansiunea NATO și decadența europeană îi justifică imperialismul.
Pe de altă parte, NSS îi atacă pe prietenii Americii de peste Atlantic. Administrația are dreptate să constate declinul încrederii în forțele proprii a Europei și neglijența cu care ea a tratat armata vreme de decenii. Însă administrația dăscălește Europa pe tema liberei exprimări, deși concomitent ne îndeamnă să ignorăm cum se guvernează dictaturile lumii.
În NSS se mai găsesc și alte contradicții din belșug. Vine cu o istorie simplistă (și falsă) a declinului SUA înaintea președinției Trump, pretinzând totodată că America are cea mai performantă economie din lume. Afirmă că trebuie să ne mobilizăm aliații pentru a ne opune cu toții mercantilismului chinez, dar ridică în slăvi taxele vamale impuse acelorași aliați, cu riscul de a-i face să-și piardă încrederea în SUA.
Iar administrația spune că America trebuie să fie prima în lume la știință și tehnologie, deși respinge ideea necesității atragerii „talentelor globale”, pe care le îmbracă în ghilimele peiorative. Păi și de unde ar urma să vină acei ingineri specializați în inteligență artificială?
Unele contradicții pot fi rezultatul luptelor pentru definirea unei politici externe MAGA post-Trump. NSS face aluzie la faptul că în SUA libertatea politică, libertatea economică și societatea civilă constituie surse ale puterii naționale și sunt binevenite. Par a fi interjecțiile cuiva din administrație care nu e pregătit – tu ești, Marco? [aluzie la secretarul de stat – n.trad.] – să cedeze planeta în seama sferelor de influență.
Administrația are totodată o abordare a instituțiilor internaționale incomparabil mai bună decât ar fi avut o președintă Kamala Harris. NSS afirmă pe bună dreptate că stânga a „ancorat politica [externă – n.trad.] americană de o rețea de instituții internaționale dintre care unele sunt de-a dreptul alimentate de anti-americanism”. A se vedea ONU.
Dar, trăgând linie, documentul e bizar de nerealist în privința amenințărilor globale. Puterile revizioniste colaborează pentru a orchestra o contestare globală ideologică a Americii – o axă care include China, Rusia, Iran și Coreea de Nord. Abordarea prudentă a priorităților și intervențiilor americane e crucială, dar ea trebuie să se bazeze pe acea competiție generală.
Unii vor minimaliza relevanța documentului – încă un text mult prea tehnic pe care Trump nici nu-l va citi. Vor sublinia că o idee avansată de NSS, „predispoziția spre non-intervenționism”, e infirmată în fapt de campania din Caraibe și loviturile asupra programului nuclear iranian.
Însă puteți paria că inamicii Americii îl citesc și că vor deduce din el o țară devorată de propriile lupte interne, lipsită de voința de a admite onest amenințările reale reprezentate de China și Rusia.
Unul dintre motivele pentru care americanii l-au ales pe Trump în 2016 e și acela că nu le-a plăcut naivitatea lui Barack Obama în privința adversarilor noștri și nici renunțarea lui la inițiativa noastră globală. Misterul constă în motivul pentru care Trump a preluat în cel de-al doilea mandat o mare parte a acelei mari strategii eșuate a lui Obama.
