Un amestec între grandoare, procesiune, muzică și mister, cu numeroase momente intime de savurat
Încoronarea înseamnă teatru în stare pură. Dar cum poate fi comentat un asemenea eveniment atât vreme cât extrem de puține lucruri mai pot fi comparate cu el? Am pierdut încoronarea din 1953 din cauza tatălui meu, pe atunci un republican declarat, care și-a dus în mod intenționat familia să asiste în schimb la un meci de cricket pe un teren de la țară muiat de ploaie, scrie THE GUARDIAN, potrivit RADOR.
Proaspăt venit la încoronarea lui Charles III, am fost izbit de cât de atent a fost repetată ca speciacol și cât de impresionantă a fost ca eveniment dramatic.
Citeşte şi: Copilul care a comis masacrul din Serbia continuă să le adreseze medicilor o singură întrebare – Black News
A fost ceva într-adevăr shakespearean atât în privința serviciului divin de la catedrală, cât și în privința marșurilor care au acompaniat evenimentul. Prin ‘shakespearean’, vreau să spun că a fost un amestec de spectacol, procesiune, muzică și mister. Această ultimă calitate a fost evidentă în straniul moment când Charles, ocrotit de scuturi ornamentate, a fost uns de Arhiepiscopul de Canterbury cu ulei sfințit, picurat dintr-o ampulă în formă de vultur, în sunetele imnului Zadok the Priest (imn compus de Georg Friedrich Haendel cu ocazia încoronării lui George II, în 1727, n. red.)
“Nici măcar apa dintr-o mare vijelioasă/Nu poate șterge mirul unui rege uns”, afirmă Richard II din piesa lui Shakespeare. Dar chiar dacă nu mai credem în divinitatea regilor, ceva imperceptibil rămâne totuși în acel moment, un moment pe care eu îl consider extrem de emoționant. Văzându-l pe Charles în mantiile sale aurite, pregătindu-se să îngenunchieze în fața arhiepisolului îmbrăcat în alb, mi-am amintit totodată și de singurătatea lui în fața oamenilor – o caracteristică a fiecărui cap încoronat din piesele lui Shakespeare.
Totuși, dincolo de toate ritualurile, au existat și numeroase momente private demne de savurat. Camerele de filmat ne-au oferit și imagini cu un Charles la începutul ceremoniilor, care își mușcă buza inferioară, cu o Camillă care își aranjează nervoasă coroana ca și când s-ar teme că o să-I cadă, cu un Prinț Harry trecând pe lângă Justin Welby (Arhiepiscopul de Canterbury, n. red.) abia dând din cap în semn recunoaștere.
Politicienii au oferit și ei niște momente amuzante. M-am amuzat să-l văd pe Tony Blair îmbrățișând-o călduros pe Sarah Brown (soția lui Gordon Brown, fost premier britanic, n. red.), dar abia salutându-l pe soțul el. Cea mai amuzantă a fost sosirea la catedrală a unor foști premieri conservatori – momentul dovedindu-se drept una dintre cele mai lungi procesiuni ale zilei.
Totuși, muzica a fost cea care a marcat evenimentul. Momentele memorabile s-au semnalat în cursul serviciului divin, care a fost punctat de o melodicitate cristalină, transformată treptat în gospel (sau negro spirituals – muzică religioasă, specifică populației de culoare, n. red.). Dar au mai fost și un imn antrenant de Andrew Lloyd Webber, noi lucrări de Sarah Class și Debbie Wiseman (compozitoare britaanice, n. red.), un Te Deum de Williaam Walton și Pomp and Circumstance – (marșuri, n. red.) de Edward Elgar.
Într-un interviu cu Huw Edwards, Justin Welby declara că “problema cea mai importantă a fost grija ca întreaga ceremonie să nu arate ca în Gilbert & Sullivan” (cuplu de autori britanici de opere comice din secolul al XIX-lea, n. red.). Trebuie să recunoaștem că această încoronare s-a deosebit clar de intriga unei opere comice.
Citeşte şi: Moldova, o pradă ușoară pentru Putin? – Black News
Dar mă îndoiesc că asta ar fi schimbat opiniile și semnimentele oamenilor. Cu siguranță că niște vajnici republicani ar cataloga evenimentul drept un fleac lipsot de relevanță. Iar monarhiștii cei mai înfocați s-ar fi bucurat de fiecare secundă.
Vorbind ca un om de acord cu spusele lui Shaw (George Bernard Shaw, dramaturg britaanic, n. red.), care afirma că monarhia este o piedică în calea dictaturii, consider că momentul este o demnă ocazie de a ne aminti că noi, ca națiune, părem să ne pricepem mult mai bine să punem în scenă reprezentații publice decât să guvernăm țara.
Articol de Michael Billington
