La întoarcerea din China, Trump se confruntă cu probabil cea mai periculoasă decizie a președinției sale. Pentagonul pregătește posibile atacuri împotriva Iranului, în timp ce Israelul sugerează că în curând ar putea începe noi operațiuni.
În același timp, continuă eforturile diplomatice pentru a se ajunge la un compromis privind programul nuclear iranian și redeschiderea Strâmtorii Ormuz, care i-ar permite Casei Albe să evite o nouă escaladare fără a părea slăbită, scrie La Stampa, potrivit stiripesurse.
Citește și: Cresc cheltuielile pentru apărare
Războiul împotriva Iranului intră în cea mai dificilă fază a sa: cea în care superioritatea militară americană nu mai garantează automat o victorie strategică. Teheranul nu trebuie să câștige. Trebuie doar să reziste suficient de mult timp pentru a transforma strâmtoarea Ormuz în principalul punct de presiune împotriva SUA și a economiei globale. Ormuz influențează simultan prețurile la energie, inflația, traficul maritim, creșterea economică asiatică și consensul politic american, nu întâmplător iranienii o numesc „arma nucleară” a Teheranului.
Și aici apare cel mai periculos paradox al Washingtonului. Cu cât crește presiunea militară asupra Iranului, cu atât crește și pârghia strategică a Teheranului prin intermediul strâmtorii Ormuz, deoarece riscul de destabilizare energetică face ca lumea să depindă din ce în ce mai mult de o soluție diplomatică. SUA au transformat Strâmtoarea în principalul lor dezavantaj la negocieri.
Acesta este contextul în care trebuie interpretat summitul de la Beijing. Deși nu este tema centrală a discuțiilor, criza iraniană a arătat că Washingtonul nu mai este capabil să gestioneze situația din Ormuz fără a implica China. Xi conduce principalul client energetic al Teheranului și este unul dintre puținii lideri care are o capacitate reală de a exercita presiuni asupra Iranului, fapt care semnalează implicarea deplină a Chinei în gestionarea strategică a Orientului Mijlociu.
Trump a sosit la Beijing sperând că Xi va ajuta la stabilizarea situației din Ormuz. Însă China își poate permite să nu se grăbească. Pentru Beijing, conflictul produce patru beneficii simultane: epuizează resursele americane și atenția strategică exact când Washingtonul ar trebui să se concentreze asupra Indo-Pacificului; destabilizează Occidentul din punct de vedere economic; consolidează influența globală a Chinei în lanțurile de aprovizionare și alimentează narațiunea lui Xi Jinping conform căreia ordinea internațională dominată de SUA a intrat într-o fază de eroziune istorică.
Prin urmare, războiul dintre Iran și SUA riscă să se transforme într-o criză a conducerii globale americane.Beijingul nu dorește ca Iranul să se prăbușească, deoarece acesta rămâne atât o sursă de energie, cât și un partener anti-occidental și o pârghie geopolitică împotriva Washingtonului. Însă nu dorește nici un război scăpat de sub control care ar detona piețele energetice globale. Din acest motiv, menține o poziție deliberat ambiguă: suficientă cooperare pentru a evita un colaps energetic global, dar nu destulă pentru a-l consolida pe Trump. Aceasta este strategia stabilității controlate: evitarea haosului fără a favoriza o victorie americană. În ciuda blocajului de la Ormuz, o parte semnificativă a petrolului din Golf continuă să ajungă în China, asta în timp ce în mixul energetic al Chinei petrolul reprezintă mult mai puțin decât în marile economii occidentale și asiatice avansate.
Între timp, se pare că Teheranul a neutralizat deja o parte din puterea americană. Permițând trecerea unor petroliere chineze prin strâmtoare, Iranul a redus capacitatea SUA de a folosi Ormuz ca pârghie pentru a exercita presiune asupra Beijingului. Ormuz și Taiwanul devin din ce în ce mai strâns legate. Washingtonul începe să se teamă că China ar putea cere o mai mare ambiguitate americană în ce privește Taiwanul, în schimbul unei asistențe reale pentru stabilizarea strâmtorii. Nu există dovezi ale unui schimb direct. Dar rămâne faptul că Trump însuși a recunoscut că a discutat cu Xi atât despre criza din Iran, cât și despre pachetul de arme în valoare de 14 miliarde de dolari pentru Taiwan.
Astfel, apare o posibilă „fuziune a teatrelor”: Orientul Mijlociu și Indo-Pacific nemaifiind cadrane separate, ci jetoane la aceeași masă de negocieri. Definind pachetul militar pentru Taiwan drept monedă de schimb, Trump rupe implicit un tabu istoric al strategiei americane în Asia. Timp de decenii descurajarea SUA s-a bazat pe un principiu precis: Taiwanul era non-negociabil.
Vezi și: Moldova nu își poate asigura independența alimentară
Astăzi, acest principiu ar putea fi pus sub semnul întrebării.Aceasta este logica lui Trump ca „tranzacționalist-șef”: tratarea dosarelor strategice, a alianțelor și a securității globale ca active de negociere. Însă simplul fapt că un președinte american discută cu China despre vânzările de arme către Taiwan transmite un mesaj strategic important partenerilor și adversarilor: totul este negociabil.
Aici apare adevărata dilemă a lui Trump. Dacă nu reia presiunea militară asupra Iranului, riscă să pară slab după ce a transformat războiul într-un test al credibilității americane. Dacă reaprinde însă conflictul, riscă să tragă SUA într-un război regional lung și destabilizator. Acesta este și motivul pentru care se bazează pe China. Timp de decenii Washingtonul a garantat descurajarea militară, ordinea maritimă și stabilitatea energetică globală. Astăzi continuă să rămână principala putere militară a lumii, însă controlează din ce în ce mai puțin consecințele strategice ale propriilor războaie.
