Relaţiile cu Statele Unite, agenda de reforme şi crizele din Coreea de Nord, Siria sau Yemen au marcat primul an al lui Antonio Guterres în fruntea Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Diplomatul portughez şi-a preluat mandatul în ianuarie, beneficiind de un sprijin practic unanim şi venind cu un aer de schimbare, însă încă din primele momente s-a văzut nevoit să îmbrace uniforma de pompier pentru a stinge numeroasele incendii care au izbucnit pe agenda internaţională, comentează EFE.
Primul, şi care a marcat bună parte din mandatul lui Guterres, a fost alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Magnatul new-yorkez a ajuns la Casa Albă cu un mesaj care, în multe domenii, venea în contradicţie cu cel al ONU – de la schimbarea climatică la refugiaţi – şi cu ameninţarea clară că va reduce contribuţia financiară a SUA la fondurile organizaţiei, potrivit agerpres .
Cu principalul său contributor pe picior de război, Guterres s-a văzut nevoit să facă echilibristică pentru a mulţumi Washingtonul şi, în acelaşi timp, pentru a încerca să apere priorităţile Naţiunilor Unite. Întrebat într-un interviu recent care este cea mai mare realizare a sa ca secretar general al ONU, portughezul a răspuns fără să clipească: “Am evitat o ruptură cu Statele Unite”. Discret, Guterres a creat punţi cu administraţia Trump, reuşind chiar să-l atragă de partea sa pe liderul de la Casa Albă. “Aţi desfăşurat o muncă foarte, foarte bună la Naţiunile Unite”, i-a spus Trump lui Guterres la sfârşitul lui octombrie, când l-a primit la Casa Albă.
Arma secretă cea mai importantă a lui Antonio Guterres în faţa SUA a fost o agendă de reforme pentru a încerca să modernizeze Naţiunile Unite şi să reducă birocraţia, dublată de o abordare mai prudentă în chestiuni sensibile, precum conflictul palestiniano-israelian. Chiar şi aşa, Guterres nu a ezitat – mereu cu multă diplomaţie – să-l critice pe Trump în chestiuni precum ordinul său executiv antiimigraţie, decizia de a se retrage din acordul de la Paris privind clima, atacurile sale la adresa acordului nuclear cu Iranul sau retorica belicoasă faţă de Coreea de Nord sau Venezuela.
În septembrie, în timpul primului său summit al şefilor de stat şi de guvern pe care l-a găzduit la ONU, secretarul general al organizaţiei s-a erijat într-unul dintre principalii contestatari ai lui Trump. Guterres a acuzat cu acel prilej ‘ostilitatea’ faţă de imigranţi, discursurile ‘feroce’ şi naţionalismul, toate elemente-cheie în modul de abordare al preşedintelui american.
În schimb, în activităţile sale de zi cu zi, Guterres a insistat cu pariul său pentru o diplomaţie discretă, preferând să construiască punţi în loc să ridice vocea. Rezultatele acestei abordări încă nu se văd, dar este la fel de adevărat că deocamdată ONU nu a reuşit să obţină un succes important de mediere care să valideze această strategie, comentează EFE. A fost foarte aproape de acest lucru în timpul negocierilor privind reunificarea Ciprului, care au eşuat pe ultima sută de metri.
În tot acest timp, războaiele din Siria şi din Yemen continuă, numeroase ţări africane rămân blocate în conflicte crunte, iar ameninţarea nucleară a Coreei de Nord este în prezent mai evidentă decât în urmă cu un an. Cu un Consiliu de Securitate extrem de divizat, Guterres are mâinile legate pentru a putea acţiona pe majoritatea acestor fronturi. Cu toate acestea, Guterres nu încetează să denunţe riscul unui dezastru în Coreea de Nord, suferinţele a milioane de civili în Orientul Mijlociu sau campania de epurare etnică împotriva musulmanilor rohingya din Myanmar.
În alte crize care nu figurează pe agenda Consiliului de Securitate, precum situaţia din Venezuela sau ruperea relaţiilor diplomatice între Qatar şi mai mulţi vecini ai emiratului, şeful ONU a preferat să cedeze prim-planul organismelor regionale.
În interiorul ONU, una dintre ‘fixaţiile’ lui Guterres este de a crea o organizaţie mai agilă, flexibilă şi eficientă, mai puţin birocratică şi având ca obiectiv prioritar prevenirea conflictelor. Între obiectivele sale se numără, între altele, promovarea egalităţii de gen în interiorul Naţiunilor Unite, începând cu eşaloanele cele mai înalte, o promisiune pe care până acum cel puţin o respectă întru totul.
