De-a lungul anilor, Iranul a dezvoltat un arsenal vast pentru țintirea de la distanță a inamicilor săi. Aceasta este o consecință directă a războiului cu Irakul lui Saddam Hussein din anii ’80, scrie „Corriere della Sera” (Italia).
De atunci, inginerii săi, cu ajutorul Chinei, Rusiei și Coreei de Nord, au dezvoltat sisteme care au fost folosite ulterior în războiul cu Israelul, dar și pentru a viza atât kurzii, cât și rebelii baluchi din Pakistan. Totodată, prin furnizarea mai multor lansatoare și drone milițiilor prietene (cum ar fi Houthii din Yemen), au testat dispozitivele belice în condiții reale de luptă. Un aspect care a permis Iranului să își actualizeze și să își modifice dispozitivele, potrivit stiripesurse.
Citește și: Igor Grosu: Avem scopul ambițios de a repara 3 mii de km de drumuri până în anul 2029
Pentru Teheran, aceste sisteme sunt indispensabile, deoarece reprezintă cea mai bună apărare, permițându-i să răspundă la posibile atacuri și menținând sub control bazele și țintele americane din regiune.
Prima categorie de rachete este compusă din cele cu rază scurtă și medie de acțiune: acestea variază de la 300 de kilometri pentru Shahab 1 la 1.000 de kilometri pentru Dezful. La nivelul superior, sunt „bombe” cu care Pasdaranii sunt capabili să atingă ținte aflate la o distanță cuprinsă între 1.300 de kilometri (Shahab 3) și aproximativ 2.000 de kilometri pentru Khorramanshahr. Este probabil ca Donald Trump, atunci când a vorbit în fața Congresului despre armele care amenință Europa, să se fi referit la acest model. Potrivit experților, acesta poate ajunge în teritoriile sud-estului european (cum ar fi Grecia), dacă este lansat din vestul Iranului.
Desfășurarea este completată prin rachete de croazieră, inclusiv Soumar (2.000 de kilometri), și printr-o vastă gamă de drone kamikaze, care au fost folosite în mod repetat.
Garda Revoluționară a creat o serie de buncăre și adăposturi bine protejate în sectoarele vestic și central și „a dispersat” rachetele: acest lucru este pentru a asigura „supraviețuirea” în cazul unor raiduri inamice. Cel puțin cinci amplasamente cunoscute au fost create în interiorul munților, unde sunt adăpostite lansatoarele.
În timpul ciocnirii din iunie cu israelienii și americanii, multe instalații au suferit avarii. Bombardamentele au scos din funcțiune numeroase fabrici de război, au lovit centre de producție de motoare și combustibil solid și au eliminat rampe de lansare fixe și mobile. În lunile următoare, iranienii au lucrat pentru a compensa pierderile.
Teheranul ar fi achiziționat materiale noi de la Beijing (tot pentru dezvoltarea combustibilului) și ar fi aproape de o înțelegere pentru rachete antinavă CM 302 pentru a înfrunta Armada SUA. Estimările neoficiale consideră că Pasdaranii au cel puțin 2.000 de rachete, în timp ce numărul estimat de lansatoare este de 200-260, presupunând că au reușit să își procure componentele. Dar și pe acest front, Republica Islamică are o vastă experiență în eludarea embargourilor, controalelor și obstacolelor internaționale prin utilizarea țărmurilor din țări terțe.
În lupta lor cu israelienii, Gărzile Revoluționare au demonstrat în mai multe ocazii că pot găuri scutul antirachetă al statului evreu, care este teoretic unul dintre cele mai sofisticate din lume și integrat cu rețeaua de supraveghere americană.
Unii observatori consideră că rachetele sunt relativ precise, dar acest lucru nu le diminuează valoarea strategică. În negocierile în curs, Washingtonul, abordând și îngrijorările Tel Avivului, a cerut Teheranului să reducă raza de acțiune a rachetelor și să își reducă arsenalul. Aceste condiții au fost întotdeauna respinse oficial de ayatollahi.
