Ucraina e cea care ne oferă o mostră a războiului viitorului. Conducătorii noștri ar fi înțelepți să-i urmeze învățăturile.
Performanța militară impresionantă a Americii în Golf ar trebui să fie motiv de mândrie – dar ar fi o greșeală să rămânem prea mult culcați pe laurii ei, scrie THE WALL STREET JOURNAL, potrivit stiripesurse.ro.
Conflictul a demonstrat expertiza, profesionalismul și curajul bărbaților și femeilor în uniformă ai Americii. Au executat operațiuni complexe, le-au provocat daune considerabile armatei și industriei militare ale Iranului și au integrat cu succes tehnologii avansate, adaptându-le la nevoile lor.
Însă acest succes ne distrage de la învățămintele cu privire la războiul modern pe care le-am putea deprinde de pe urma conflictului din Ucraina. Războiul e definit într-o măsură tot mai mare de sisteme lipsite de echipaj uman, inteligența artificială (AI) și precizia ca regulă [„mass precision” în original; acuratețea loviturilor nu mai e excepțională, ci uzuală – n.trad.]. Golful ne poate oferi indicii utile, dar Ucraina e laboratorul mai exigent. Acolo sunt deja expuse deplin adevăratele probleme ridicate de sistemele fără echipaj folosite în masă și apariția accelerată a unor arme autonome.
Câmpul de luptă din Ucraina – de la tranșeele din Donbas la apele contestate ale Mării Negre și cerul Ucrainei și Rusiei – e incomparabil mai complex decât războiul din Golf. Războiul din Ucraina implică sisteme pilotate de la depărtare, război electronic, apărare antiaeriană multi-stratificată și o adaptare necontenită. Dronele pot fi bruiate (adică li se blochează fie comunicarea, fie navigarea), pot fi compromise (deturnate sau doar deviate), pot fi distruse și pot fi înlocuite rapid. Acesta e un război la scară industrială în care succesul depinde mai puțin de armamentul sofisticat și mai degrabă de cantitate, adaptabilitate și inovație permanentă.
Fapt evident pe mare, în aer și în tranșee. Deși Ucraina nu deține o marină militară – în sensul convențional înțeles de SUA -, Kievul s-a folosit de drone maritime pentru a avaria, scoate din uz ori scufunda o parte substanțială a flotei ruse din Marea Neagră, forțându-i rămășițele să se retragă în porturi cât mai îndepărtate de Ucraina. Lucru care demonstrează că arme maritime ieftine și fără echipaj uman pot lupta cu o putere navală tradițională.
E valabil și în aer. Ucraina și Rusia folosesc deopotrivă o mulțime de drone și rachete pentru a lovi ținte militare pe front, cât și infrastructura strategică în adâncimea teritoriului inamic.
În Golf, din contră, operațiunile americane și israeliene, altfel superb executate, au avut loc în condiții mult mai îngăduitoare. Forțele israeliene și americane s-au bucurat de superioritate în privința controlului spectrului electromagnetic – frecvențe radio, semnale GPS și benzi de radar de care depind comunicațiile, navigația și țintirea. Inamicul a avut doar o capacitate limitată de a contracara proporțional operațiunile de orice fel. Chiar dacă dronele și rachetele iraniene au provocat pagube însemnate în Golf, regiunea nu s-a confruntat cu același tip de bombardamente – susținute, masive, variate și permanent adaptate – care definesc războiul din Ucraina.
Trei lecții ne oferă Ucraina. Prima: cantitatea contează. Viitorul nu-i aparține unui mic număr de arme extrem de avansate (dar tot mai vulnerabile), ci armelor ieftine, fără echipaj uman și în cantități imense. Ucraina produce astfel de arme cu milioanele pe an; producătorii ei anticipează acum o producție anuală de 7 milioane. SUA nu se situează nicăieri prin vecinătatea unei astfel de capacități de producție.
În al doilea rând, viteza adaptării contează. În Ucraina, ca și în multe alte războaie, avantajul îi revine taberei care învață și inovează cel mai rapid – un lucru pe care sistemele tradiționale de achiziție nu sunt construite să-l susțină. Producătorii ucraineni de drone le îmbunătățesc software-ul săptămânal, iar hardware-ul mai des decât lunar; armata își ajustează și ea tacticile la fel de frecvent.
În al treilea rând, adaptabilitatea e esențială într-un mediu competitiv. Armele trebuie să funcționeze chiar și dacă sunt bruiate, ori își pierd parțial capacitatea de comunicare și manevră. Acestea sunt presiunile care determină deja proiectarea de armament autonom, capabil să opereze și în lipsa unui control uman neîntrerupt. Armele autonome ar permite utilizarea de roiuri coordonate de drone, capabile să copleșească apărarea antiaeriană. Chiar și apărarea antiaeriană sofisticată folosită de SUA și aliați în Golf a fost pusă în dificultate de dronele și rachetele Iranului, din care majoritatea încă mai depind de legături de comunicare care pot fi bruiate. Armele autonome care nu necesită deloc astfel de legături și care se pot coordona între ele în luptă le vor crea probleme incomparabil mai mari forțelor defensive.
Forțele noastre militare au nevoie de schimbări rapide și cuprinzătoare pe baza noilor concepte de război, în toate domeniile. Acele concepte ar trebui să ne schimbe modul în care ne organizăm, instruim, operăm, educăm și înzestrăm. Trebuie să învățăm mai repede pentru a putea fi pregătiți pentru cele mai solicitante scenarii.
Conflictul din Golf ne demonstrează ce e capabilă să realizeze armata americană dintr-o poziție de superioritate. Ucraina ne demonstrează cum arată războiul dintr-o poziție mai vulnerabilă, atunci când acea poziție superioară e contestată prin masivitatea atacurilor.
Performanța armatei noastre ar trebui să ne inspire încredere de sine. Lecțiile Ucrainei ar trebui să ne insufle urgența necesității de a ne pune pe treabă. Vom avea nevoie de ambele.
Articol de David Petraeus (general în rezervă, fost director al CIA, fost comandant al forțelor aliate din Irak, respectiv Afganistan)
