The New York Times: Învățăminte de pe urma unui război îndelungat

Dacă războiul din Gaza se va încheia săptămâna aceasta – nu e sigur – el va fi urmat de o lungă bătălie pe tema învățămintelor sale. Iată-le pe ale mele, scrie Bret Stephens:

Citește și: Noua lege europeană privind libertatea presei: ce schimbări se produc în UE

„Credeți-i pe oameni atunci când vă spun cine sunt.”

Avertismentul clasic formulat de Maya Angelou [scriitoare și activistă civică americană – n.trad.] ar fi trebuit să fie ascultat încă din 1988, atunci când Hamas și-a proclamat prin însăși carta sa fondatoare intenția de a măcelări evrei. Israelul, din contră, a tot continuat să tolereze Hamasul pentru că era convenabil ideologic – premierului Benjamin Netanyahu îi convenea ca palestinienii să fie dezbinați politic – și pentru că exista o reticență internațională la răsturnarea grupării. Asta doar până pe 7 octombrie 2023, numai că pentru cei 1.200 de oameni măcelăriți în acea zi a fost prea târziu.

Tehnologia excepțională nu e niciodată un substitut valid al unei strategii adecvate.

Rundele succesive de lupte dintre Hamas și Israel nu au alterat deloc politica Israelului de îngrădire a Gazei. De ce? Fiindcă, după cum mi-a scris și Yaakov Katz, co-autor al unei excelente noi cărți („While Israel Slept” [„Cât timp Israelul dormea”]), tehnologii precum Domul de Fier i-au creat Israelului falsa impresie că „e impenetrabil”. Și totuși, când 7 octombrie a venit, miracolele de înaltă tehnologie ale Israelului în materie de analiză a semnalelor electronice, interceptare de rachete, garduri și bariere subterane „inteligente” s-au dovedit a fi inutile împotriva tehnologiei rudimentare a Hamasului: parapante și buldozere.

„Slăbiciunea provoacă”, spunea Donald Rumsfeld. Da, dar la fel și aparența slăbiciunii.

Yahya Sinwar, comandantul acum mort al Hamasului, credea deja că Israelul e slab atunci când el și sute de alți deținuți palestinieni au fost eliberați în schimbul unui singur ostatic israelian, soldatul Gilad Shalit. Însă Israelul n-a mai părut nicicând atât de slab ca în lunile care au precedat 7 octombrie, „grație” presiunii nesăbuite a guvernului Netanyahu în favoarea unei „reforme” judiciare care în ochii a milioane de israelieni părea un sprint spre autoritarism. După cum avea să se dovedească apoi, a fost doar poticnirea de dinaintea căzăturii.

Israelienii sunt la un nivel superior guvernului lor.

Și nimeni nu ilustrează mai bine acest lucru decât Noam Tibon, generalul în retragere trecut de 60 de ani care, împreună cu soția sa Gali, s-a aruncat în mașină și a plecat să-și salveze fiul, Amir, și familia lui din kibbutzul Nahal Oz, care fusese năpădit de Hamas. „Am priceput că dacă nu vom merge noi să-i luăm, nimeni nu va merge”, avea să-i declare a doua zi generalul acestui ziar. Noam a luptat până a ajuns la kibbutz și și-a salvat rudele, în vreme ce Gali făcea naveta transportând israelieni răniți în zone sigure. Și există nenumărate povești similare. O poruncă talmudică, „Întregul Israel e răspunzător, unul pentru celălalt” – cu alte cuvinte responsabilitatea comună –, e lucrul care a salvat statul evreu pe 7 octombrie.

Israelul nu are o problemă de relații publice. Are o problemă de perspectivă.

E o mostră de umor involuntar faptul că activiști anti-Israel de la Montreal până la Melbourne, vorbind limbi europene și trăind pe pământuri adesea furate de la băștinași, au optat să facă din Israelul vorbitor de ebraică simbolul prin excelență al colonialismului. Realitatea este aceea că sionismul e una dintre cele mai vechi mișcări anticoloniale din istoria umanității, luptându-se succesiv cu cuceritorii din Babilon, Grecia, Roma, Constantinopol, Istanbul și, până în 1948, Londra.

Argumentul cu care ar trebui să vină susținătorii Israelului este dreptul indisolubil al țării de a exista în calitate de stat evreiesc – cu nimic mai diferit, de exemplu, de dreptul irlandezilor de a avea un stat irlandez și al grecilor de a avea un stat grecesc. Nu poate exista vreo dezbatere despre cine e victima mai mare: evreii ori palestinienii. Statul Israel a luat ființă tocmai pentru a-i pune capăt victimizării evreilor, nu pentru a o demonstra.

Antisemitismul răspândește anti-sionismul, iar anti-sionismul tinde să producă antisemitism.

După ce un cetățean britanic pe nume Jihad al-Shamie a intrat săptămâna trecută cu mașina într-o sinagogă din Manchester omorând doi oameni în ziua de Yom Kippur, poliția a transmis că „lucrează la înțelegerea motivului de la originea atentatului”. Serios, nu glumesc. Atentatul ilustrează modul în care, dincolo de seminarele universitare și revistele de stânga, distincția dintre „evreu” și „sionist” e fie invizibilă, fie un pretext pentru cei care-i doresc răul uneia sau alteia dintre categorii.

Punctul acesta îl dezvoltă pe cel anterior: fie și dacă susținătorii Israelului ar realiza un miracolul al persuasiunii, schimbând atitudinile față de țară – sau dacă Israelul ar fi luptat un război mult mai limitat în Gaza –, el tot s-ar confrunta cu un cor de bigotism prost deghizat, acuzându-l de cele mai grave crime pe baza celor mai firave fundamente.

Suferința palestiniană e indubitabilă. Cauza ei principală o constituie Hamasul.

Fiindcă cei care și-au petrecut ultimii doi ani scandând „Armistițiu acum!” pe la mitingurile anti-israeliene au neglijat să precizeze (spre deosebire de Hillary Clinton) că pe data de 7 octombrie 2023 exista un armistițiu în vigoare, pe care Hamas l-a violat în cel mai grotesc mod cu putință.

Cât despre cei care pe bună dreptate deplâng suferința civililor palestinieni, ei ar trebui să deteste faptul că Hamas continuu și deliberat îi așează pe oamenii de rând în bătaia focului, purtând războiul din spatele lor, de dedesubtul lor și dintre ei. Acest război ar fi putut fi oprit în oricare moment al ultimilor doi ani de către Hamas prin depunerea armelor, lucru pe care și acum refuză să-l facă. De ce există atât de mulți protestatari așa-ziși „pentru pace” care formulează necontenit revendicări față de Israel, dar absolut nici o revendicare față de Hamas?

Nu va exista niciodată vreun stat palestinian atât timp cât Hamas ori altă grupare teroristă va supraviețui în calitate de forță militară ori politică.

Gesturile diplomatice fără valoare, cum ar fi recenta recunoaștere a unui stat palestinian de către Paris, Londra și alte capitale de relevanță tot mai mică, nu vor contribui cu nimic la a-i presa ori convinge pe israelieni că ar fi bine să-și repete experiența cu Gaza – retragere urmată de război perpetuu – și cu Cisiordania, adică la o scară și mai mare.

Unicul drum sustenabil către un stat palestinian este o revoluție culturală în rândul palestinienilor care să-i pună capăt, o dată pentru totdeauna, fanteziei distrugerii Israelului. Munca aceasta ține de educatori și imami în aceeași măsură în care ține de politicieni și diplomați. Și mai necesită dispariția Hamasului și a oricărei alte grupări armate care caută să le impună celorlalți palestinieni ortodoxia militantă. Și atunci, s-ar pune întrebarea, ce sunt pregătite să facă în acest sens Londra și Parisul?

Doriți influență asupra politicilor Israelului? Îmbrățișați-l strâns.

De ce i-a făcut Netanyahu pe plac lui Donald Trump și și-a anulat loviturile asupra Iranului și i-a acceptat planul de pace în 20 de puncte? Pentru că majoritatea israelienilor cred – pe baza deciziilor lui Trump de a muta ambasada americană la Ierusalim, de a recunoaște suveranitatea israeliană asupra Înălțimilor Golan și de a bombarda siturile nucleare iraniene – că el este cel mai bun prieten pe care l-au avut vreodată la Casa Albă. În caz că conducători precum francezul Emmanuel Macron ori britanicul Keir Starmer doresc să fie similar de eficienți, atunci și-ar însuși această lecție în loc să-i cânte în strună unei minorități gălăgioase.

În ciuda tuturor ororilor sale neîndoielnice, acest război ar putea totuși rămâne în amintire drept unul eliberator.

Eliberator pentru libanezi care, pentru prima oară în decurs de două generații, au o șansă reală de a se elibera de jugul controlului perfid exercitat de Hezbollah asupra vieții lor politice. Eliberator pentru sirieni, care nu ar fi fost capabili să răstoarne regimul Bashar al-Assad dacă Israel nu i-ar fi decimat mai întâi pe acoliții lui din Hezbollah. Eliberator pentru druzii din sudul Siriei, protejați acum de armata israeliană. Eliberator poate și pentru iranieni, a căror conducere e acum mai slăbită decât oricând în ultimele decenii, grație umilinței militare la care a fost supusă în iunie de Israel și SUA. Eliberator pentru locuitorii Gazei, care au suferit sub aparatul de represiune internă al Hamasului similar cu STASI [poliția politică est-germană – n.trad.], cât și din cauza disponibilității organizației teroriste de a porni războaie despre care știa dinainte că vor aduce suferință.

Citește și: Stăuceni primește finanțare de la UE

Pentru evrei în general, din interiorul și din afara Israelului, războiul ar trebui să fie și un avertisment.

După mai bine de 3.000 de ani de istorie condiția evreului rămâne aceeași: precară. Și chiar dacă e bine că avem prieteni și aliați, încă un lucru mai rămâne neschimbat: suntem singuri. A supraviețui înseamnă a învăța să trăim astfel.